Pe drumul mai puţin bătătorit al musicalului pe scenele româneşti, „Scripcarul pe acoperiş”, de la Teatrul „Regina Maria” din Oradea, este una dintre propunerile cu adevărat valabile ale ultimilor ani. După ce, în urmă cu ceva vreme, Victor Ioan Frunză monta la acelaşi teatru o variantă „soap opera” a „Nevestelor vesele din Windsor”, regizorul Korcsmáros György pune acum în scenă un musical celebru pe Broadway, o adaptare după povestirea lui Sholom Aleichem, care, după ce a avut premiera în 1964 a cunoscut numeroase adaptări. Şi mai celebru l-a făcut ecranizarea lui Norman Jewison, din 1971, recompensată cu trei premii Oscar şi două Globuri de Aur.
Riscantă încercarea Teatrului din Oradea, din mai multe motive. Întâi, pentru că experienţa actorilor pentru acest gen de spectacol este redusă în România, apoi pentru că o producţie de tip musical ar trebui să implice din start costuri mai mari decât altele – lesne de înţeles de ce – şi, nu în ultimul rând, pentru că o piesă care are în spate o asemenea ecranizare de succes poate fi inhibantă în atari condiţii… România în plină criză a anilor 2011-2012. Cu atât mai mult cu cât adaptarea pentru scenă de la Oradea urmează îndeaproape ecranizarea lui Jewison.
În decorul semnat de Vioara Bara, într-un stil care imită clasicul, cu desene à la Chagall, în culori puternice, cu spaţii frumos construite – „frumos”, în sensul de asumat calofil –, asumat idilizate, regizorul propune o poveste caldă şi plină de duioşie, despre dragoste, familie, tradiţie etc. Într-o lume în care tendinţa în teatru se manifestă în cu totul alte direcţii, în care idilicul, în orice formă a lui, este considerat vetust, „Scripcarul pe acoperiş” îl asumă cu îndrăzneală şi alege să atingă acea zonă a publicului însetată de poveste şi de zona de entertainment de bună calitate.
Un sătuc rusesc în care se află o comunitate evreiască puternică, plin de farmec, cu toate dimineţile şi înserările lui, cu dealul din spate, reprezentat curajos în mărime semi-naturală, plin de iarbă şi în spatele lui ascunzându-se un tărâm de nicăieri, căsuţe construite ca un fel de copii de butaforie ale celor de pe Uliţa de Aur de la Praga; o căruţă plină de farmec la fel de idilic, un interior de crâşmă de sat, o gară micuţă, în care o fată înfofolită pleacă să-şi caute iubitul în Siberia, costume colorate şi vii, dansuri plăcute şi muzică asemenea, ritmuri evreieşti, amestecate cu ritmuri ruseşti, toate sunt reţeta perfectă pentru un spectacol care să placă publicului.
Povestea lui Tevye – piesa este o adaptare a povestirii „Fiicele lui Tevye” –, cu muzica lui Jerry Bock şi în traducerea Antoanetei Ralian, este plină de duioşia poveştilor de tip melodramă, cu toate clişeele aferente, foarte bine asumate şi construite în scenă de Korcsmáros György. Marcând două rupturi majore în istoria micuţei comunităţi evreieşti din satul Anatevka, momentul asupra căruia se opreşte istoria lui Sholom Aleichem, adaptată de Joseph Stein, pune faţă în faţă două realităţi. Lumea veche, în care tradiţia făcea legea, şi lumea nouă, care dă buzna peste ea şi în care dragostea dintre bărbat şi femeie ia locul peţitoarei. Emanciparea (a femeii şi nu numai) vine însă la pachet cu pogromul care destabilizează comunitatea şi „poporul ales” este silit să lase totul şi să plece.
Fără să insiste pe latura tezistă a poveştii, spectacolul de la Oradea accentuează momentele de dramă personală pe care fiecare dintre cei care participă la joc le trăieşte, dar totul într-o cheie duios comică. Umorul este puternic exploatat de regizor, iar Richard Balint (interpretul lui Tevye, tatăl care poate accepta orice, mai puţin trădarea fiicei care alege, odată cu dragostea şi o altă religie) îşi construieşte personajul cu subtilitate, cântă bine şi realizează un rol de compoziţie bine condus de la prima şi până la ultima scenă. Fără patetism, fără ieşiri din ritm, jonglând cu imaginile şi reuşind nu doar să depăşească acele momente de stop cadru pe care le propune regizorul şi în care riscul de a aluneca între imagini este destul de crescut, ba chiar să le de valoare. Mai exact, e vorba de scenele pline de umor şi de un „omenesc preaomenesc” delicios, în care timpul se opreşte puţin în loc, iar evreul dialoghează direct cu Dumnezeu şi pe scenă totul împietreşte. Când zgomotele se reiau, lumea se aşază la loc şi Tevye ştie ce trebuie să facă…
Asistând pe rând, la emanciparea lumii şi a fetelor lui, din care trei se căsătoresc din dragoste, Tevye „asistă” şi la propriile transformări, pe care şi le asumă cu aceeaşi doză de umor, pe alocuri amar. Povestea este, desigur, şi un prilej pentru plăcerea de a asculta muzica lui Jerry Bock, interpretată, alături de actorii trupei, de orchestra „Hakeshet Klezmer Band”. Alternarea permanentă, de comedie şi dramă, de tristeţe şi umor cald, este una dintre formulele câştigătoare ale montării, cu atât mai mult cu cât funcţionează bine şi la nivelul interpretării, şi la cel al construcţiei regizorale şi se mulează bine pe muzică şi pe coregrafia lui András Loránd.
Întreaga echipă de la Teatrul „Regina Maria” funcţionează bine în „Scripcarul pe acoperiş”, joacă şi cântă cu o plăcere pe care rar o vezi pe scenă, iar tabloul final, cu satul care rămâne gol şi fără muzică, după ce evreii sunt alungaţi rămâne (conştient sau nu?!) ca singura imagine lipsită de culoare din întreaga montare. Şi de-abia atunci, tocmai pentru că scena se goleşte încet, rămâne vizibil un decor poate prea departe de lumea noastră dezlănţuită…
Print
