Festivalul Naţional de Teatru s-a deschis sâmbătă seara la Teatrul Bulandra cu câteva discursuri şi o premieră. „Măsură pentru măsură” de William Shakespeare, în regia lui Matthias Langhoff, versiunea scenică a textului fiind semnată de regizor şi de Eszter Biro. Trupa Teatrului Maghiar de Stat din Cluj.
Matthias Langhoff este recunoscut pentru interpretările şi reinterpretările textelor pe care le pune în scenă. Pentru lecturile în cheie modernă, cât mai contemporană… E şi cazul spectacolului care a deschis FNT-ul, inclus în secţiunea Premiere. E-adevărat că Matthias Langhoff este unul dintre numele importante ale regiei europene la acest moment, că debutul la Berliner Ensemble îl recomandă, că e prima dată când lucrează în România, că montările sale de cele mai multe ori au intrigat şi au invitat la dezbateri, că spectacolul său ar fi putut fi o propunere interesantă… Dar „Măsură pentru măsură” – deopotrivă cu invitaţia în FNT – rămâne de la început şi până la sfârşit în sfera lui „ar fi putut fi”. Are toate premisele. O versiune pentru scenă a textului destul de vie, numai că, din exces de modernitate, vulgarizată „cu asupra de măsură”, ca să prindă la public. Înjurături şi personaje din realitatea „de criză” a anului 2010, sloganuri politice strecurate mai mult fără sens decât cu sens (ca să nu le spun direct „ceoace”). Şi care doar schimonosesc lumea lui Shakespeare. De mult n-am mai trăit senzaţia că textul se luptă cu spectacolul ca să-şi păstreze intactă frumuseţea şi, poate şi pentru că era vorba de o montare în limba maghiară, supratitrată în română, am simţit că vorbele trăiesc de la sine şi se despart, tot de la sine, de ceea ce se petrece pe scenă…
Apoi, o idee interesantă pe care regia o schiţează în primele momente ale spectacolului. O încercare de teatru în teatru folosită pe post de efect de distanţare – de la Brecht şi Berliner Ensemble citire – care, dacă ar fi fost motivată cu adevărat în felul în care este „citită” povestea ar fi putut salva întregul spectacol. „Măsură pentru măsură” se deschide cu replici din „Hamlet”: „Au venit actorii…” Tot ceea ce urmează să se întâmple este un joc. De-a teatrul şi de-a lumea lui Shakespeare – care e un chip desenat pe o pungă de hârtie ca de supermarket pe care o poartă pe post de mască o actriţă. Aşa începe spectacolul lui Matthias Langhoff, după câteva secvenţe filmate, cu piaţa mare din Cluj, şi care delimitează spaţiul: „petrecerea lui William, în compania unor curve şi călugăriţe, popi şi perverşi, asceţi şi asasini”. Din când în când spectacolul este „spart” cu versuri de prin sonete cântate în engleză, pe ritmuri de jazz. Apoi, lucrurile încep să se întâmple. Într-un spaţiu scenic gândit tot de regizor, care semnează şi decorul, povestea lui Shakespeare se chinuieşte să capete sens: un amestec grotesc de bordel şi biserică, în culori aprinse, kitsch, mult roşu – folosit în exces ca simbol al păcatului – o scenă rotativă, pe o parte mănăstire cu un crucifix uriaş, pe cealaltă bordel. Dar cuvintele nu se potrivesc deloc cu lumea de pe scenă, ba mai mult, parcă se resping. Amestecul de păcat şi virtute atât de straniu şi de subtil din textul shakespearian se disipează şi se pierde în vâltoarea unei contemporaneizări inutile, care e înţeleasă şi ca o golire a cuvintelor de emoţie. Golire din care montarea nu are decât de pierdut, căci denaturează sensul poveştii. Angelo cel pervers de virtuos cade în ispita unui înger: tânăra Isabella, care vrea să îmbrace hainele monahale, sora bărbatului pe care Angelo îl condamnă la moarte pentru desfrânare. Iar când Isabella vine să ceară îndurare pentru fratele ei, cuvintele meşteşugite se înfig direct în inima lui Angelo care-i cere în schimb să-i jertfească lui fecioria. În spatele virtuţii de gheaţă se ascund pervesiunea şi mândria în cele mai întunecate chipuri al lor. De ce rămân totuşi necredibile vorbele care ar trebui să mute munţii din loc? Pentru că sunt rostite gol şi sec, pentru că sunt „jucate”, pentru că actorii nu-şi asumă efectul de distanţare, ci îl joacă doar. Iar cel mai mult se simte asta tocmai în cazul celor doi interpreţi ai rolurilor de care vorbeam, Bogdan Zsolt (Angelo) şi Aniko Petho (Isabella).
Şi poate tocmai de aceea ritmul trenează, iar intervenţiile cântate nu reuşesc să salveze timpii morţi ai spectacolului… de altfel prea lung – şi asta nu pentru că textul lui Shakespeare n-ar trebui păstrat în întregime şi n-ar suporta chiar şi acum, în epoca vitezei, o montare de patru ore, ci pentru că spectacolul, aşa cum este pus în scenă cu trupa de la Cluj, nu-şi găseşte locul nici în lumea noastră, nici în a lui Shakespeare. Şi se pierde, înghiţit de propriile idei…
Print
Mult, mult prea delicata aceasta cronica!
Spectacolul cu care s-a deschis a 20-a editie a Festivalului National a fost, pur si simplu JENANT.
Jenant pentru box-office-ul regizorului. Care mai ca imi vine sa cred ca are sentimentul ca a aterizat intr-o tara din estul extrem de indepartat. Altfel nu ne-ar jigni inteligenta teatrala (sau spectacologica) pornind de la ideea ca Berlinul cu al sau Berliner Ensemble e atat de departe incat n-o sa ne prindem ca “schema” cu sonetele shakespeariene incrustate pe textul piesei sunt “copy/paste” din spectacolul lui Robert Wilson! Da, e aproape Berlinul. Da, romanii au auzit si ei de Robert Wilson, si de montarea lui cu sonetele shakespeariene pe muzica lui Rufus Wainwright!Ca sa nu mai vorbim de lipsa de concordanta dintre ce se spunea, ce se juca si pretinsul mesaj al piesei (asa cum reiesea din interviul dat de regizor pe post de “captatio benevolentiae” in caietul-program)
Jenant si pentru mult-laudata trupa a teatrului maghiar din cluj care a reusit sa fie mai penibila in interpretare decat Vacanta Mare in zilele de perstrita vulgaritate!
Jenant si pentr Tompa Gabor care, nu doar ca manager/director al susnumitei institutii, dar si ca regizor de teatru, ar fi trebuit SA REFUZE sa prezinte acest spectacol. Sa il opreasca “in nuce”.
Jenant pentr selectioner, care ma indoiesc – sincer sa fiu! – ca a vazut pe viu aceasta montare! Imposibil ca dupa atatia ani de vazut spectacole, mai bune sau mai rele, sa nu se fi lipit nimic de axiologia doamnei in cauza!
Jenant pentru cronicarii de ambe sexe care alta data aplaudau cu toate organele-pereche trupa nepereche si realizarile sale minunate, dar care au pastrat acum o tacere de nexplicat desi regele era evident cu partile rusinoase la vedere, si la propriu si la figurat!
Si mai ales jenant pentru spectatori – specializati sau nu – fiindca nu s-au ridicat, asa cum le dadea ghes bunul-simt sa opreasca tortura la care era supus marele Will…
Poate avem si noi nevoie de o invatatoare care sa intre in greva foamei pentru a zgudui teatrul romanesc si a-l scoate din mediocritatea suficienta in care l-au impins, fara mila, imburghezitii lui practicanti!
Sunt de acord. L-am vazut si a fost o tortura..
Ma bucur ca spectacolul a perturbat comoditatea dvs. de spectator si a infirmat asteptarile -sablon fata de o trupa care nu inceteaza sa-si asume riscuri artistice – in care isi au locul si caderile!!- pentru ca ramane un organism viu in mijlocul unei lumi imfatuate si inghetate in propria satisfactie melancolica de sine, pentru care este incomod sa priveasca orice ce nu corespunde retetei prefabricate de delectare si scormoneste povestile in care suntem scufundati cu totii – cea a coruptiei nemarginite, si a usurintei cu care ne place sa fim arbitri a ceea ce e bun si ceea ce e rau,uitand sa ne includem pe noi insine in poveste
Desi parasit de mai multe de jumatate dintre spectatori la pauza reprezentatiei bucurestene, spectacolul nu e neaparat o deceptie. Textul shakespeare-an se aseaza in mintea publicului si multiplele sale intelesuri provoaca ample dezbateri interioare.
Si mai e ceva. Cineva. Andras Hathazi. Is he no. 1? If not, he is there. Minunat actor!
PS. De ce oare exista atatia contemporani care inteleg sa-si manifeste neplacerea de a privi un spectacol de teatru sau un film deranjandu-i pe cei din jurul lor? De ce ar alege cineva sa se framante minute sir in scaun, sa comenteze in barba, sa citeasca dintr-o carte, sa isi puna ochelarii de soare, sa clatine excesiv din cap, sa atatea altele, in locul unei oneste parasiri a locului faptei? De ce se comporta asa ilustrii anonimi, dar si oameni de calibrul lui Radu Afrim?
@Monica Andronescu: o mică erată :d Piața de la început este piața muzeului (fosta Piața Karolina).
@Constantin E.: e îmbucurător faptul că se mai găsesc spectatori care citesc caietul-program. Din păcate, citind câteva cronici despre spectacolul Măsură pentru măsura, de la București, s-a putut observa contrariul. Introducerea sonetelor în corpul textului dramatic nu e nou nici pentru M. Langhoff. În spectacolul Hamlet Cabaret pus în scenă la Theatre de L’Odeon folosește sonete W. Shakespeare, poeme ale lui John Donne, etc. Chiar el a declarat fascinația și preocuparea sa în privința sonetelor. Perceperea vulgarității e adesea generată de pudoare. Pentru unii chiar textul în original ar putea suna vulgar. Referirea finală, privind învățătoarea în greva foamei, este, după părerea mea, la fel de vulgară.
recomand acest link, totuși
http://www.romanialibera.ro/arte/teatru/a-la-brecht-204608.html
Pentru unii totul ar putea fi vulgar.
Asa cum pentru altii nimic nu e vulgar.
Indrazneti sau lipsiti de complexe sunt si exibitionistii, nu?
Ce-ar fi sa umblam toti cu sexul la vedere ziua in amiaza mare?!
Am – n-am treaba, eu la 12 trecute fix mi-o scot la aerisit!
Fascinatia si preocuparea in privinta sonetelor… :)))))Si altii sunt fascinati de sonetele lui Shakepeare. Ba unii chiar le considera drept cea mai importata opera a Marelui Will (apud Stanley Wells).
Da, si?! Sa le punem oricand si oriunde?
Daca eu ma declar fascinat de sonetele lui Shakespeare sau de cele imaginare ale lui V V, am voie sa fac ce vreau?! Merg, nu merg – hop cu ele!
Cred ca indrazneala si lipsa de complexe pot fi apreciate atunci cand creezi valoare. Nu cand te freci pe scena fara sens si motivatie.
Vad ca sunteti in extaz in fata extraordinarului curaj de a fi altfel. Bun. Si prostii au curajul de a fi altfel. 🙂 Adia prosti.
Spectacolul e o insailatura – si pana nu veniti cu argumente concrete, nemarcate de sentimentalisme de urbe, nu puteti pretinde credibilitate. Un exemplu de actiune ilogica: Stim ca avem o turanta, deci trebuie sa o folosim. Dar chiar oricand? Si cand se poate si cand nu? Cum se explica scena absolut aberanta in care Ducele deghizat in calugar “trage cu urechea la discutia dintre Isabella si fratele ei… atarnat de fereastra de la etaj, intr-un unghi mort pentry 75% dintre spectatori?! Si dupa aia coboara pe o scara de fraghiea. desi urcase pe treptele din interiorul turnului?!
:)))))))))))))))))))
PENIBIL
Subscriu. Masura pentru masura e un spectacol submediocru, lipsit de orice complexitate, ingrozitor de lung si de trenant, eclectic pana la prost gust, fara imaginatie. Nu avea ce sa caute nici macar in deschiderea stagiunii Teatrului Maghiar, sa nu mai vorbim de deschiderea FNT.
@Medeea Graur: spectacolul nu a perturbat comoditatea mea, din pacate.