Show-ul învinge spectacolul de teatru

Regizorul Alexandru Tocilescu poate fi considerat o enigmă. A semnat, de-a lungul anilor, spectacole-eveniment, care au rămas fără termen de comparaţie în spaţiul românesc şi fără egal, dar şi producţii a căror valoare artistică a dat mult de gândit, aceasta nelăsându-se dezvăluită cu una, cu două… Dacă luăm munca sa din ultimii zece ani, descoperim că a realizat bijuterii ca “Oblomov”, “Elizaveta Bam” şi, cel mai recent, “Sfârşit de partidă”, dar şi producţii cum e “Poker” de la Teatrul de Comedie.

Pentru cei care au văzut “O scrisoare pierdută”, spectacolul pe care regizorul Alexandru Tocilescu l-a montat în urmă cu vreo zece ani la Naţionalul bucureştean, musicalul pus în scenă acum la Metropolis nu are cum să fie tocmai o surpriză. Ideile care au stat în spatele “revigorării” prin reinterpretare a clasicului Caragiale nu par să se fi schimbat. Iconoclasmul şi dorinţa de a “actualiza” par, şi ele, aceleaşi, semn al unei fericite voiciuni a spiritului creator. Ironia şi parodia par să-l fascineze în continuare, căci tot la ele se apelează pentru descifrarea comediei shakespeariene, iar kitsch-ul ironic continuă să fie un registru mult exploatat, ce-şi asumă soluţii de impact prin puerilitatea lor.

Musicalul creat după spectacolul pe care regizorul l-a pus în scenă la Teatrul din Piatra Neamţ în 1978, îşi atinge scopul, în caz că Tocilescu a vrut să nedumerească spectatorul. De fapt, nici nu contează intenţia teoretică a regizorului, ci ce descoperă privitorul în sală. În primul rând, o trupă care funcţionează bine, deşi actorii vin din instituţii diferite, unii fiind la prima colaborare cu nume grele, o trupă care se mişcă bine şi nu gafează. Sau aşa a fost la repetiţia cu public, un şnur neîntrerupt de regizor, sâmbăta trecută. Actori cu adevărat buni şi experimentaţi, alături de începători care jucau cu vizibilă plăcere şi cu dăruire, încântaţi că sunt pe scenă, plini de energie. Remarcabilă este muzica lui Nicu Alifantis, care deschide spectacolul cântând live un sonet de Shakespeare, o muzică vie şi variată, cu nerv şi mesaj, o muzică adevărată. De fapt, ea este norocul acestei producţii. Dacă va rezista, va rezista numai datorită muzicii.

Actorii şi muzica – iată două motive capitale pentru care merită să mergeţi la “Nevestele vesele din Windsor”. Căci spectacolul în sine, aşa cum s-a văzut el la repetiţia generală, este o altă poveste, într-un fel tristă, pentru că nu poate fi decât trist să vezi atâtea energii creatoare, atât talent mişcându-se fără să ajungă nicăieri, fără finalitate ideatică sau estetică, ca nişte mori care îşi fac treaba, adică macină, dar în gol. Entertainment-ul, în viziunea regizorală dornică de actualitate, dornică să vorbească pe limba culturii pop a contemporaneităţii, transformă temele piesei în nişte saci de box buni de încasat pumni sau bobârnaci. Setea de bani, pofta de sex sau gelozia devin pretexte palide pentru un umor ce ridiculizează tot şi nu se sfieşte să apeleze la cioace. Dacă tot e vorba despre servitorii care rânesc după stăpâni, de ce n-am face şi o aluzie la românii care trudesc în străinătate? Şi de ce n-am băga şi un icon al culturii populare, cum ar fi Tina Turner? Poveştile personajelor secundare rămân, voit sau nu, în standby, regizorul îngroşând burlesc identităţile unora dintre ele, printre care şi medicul francez care suspină după fiica doamnei Page.

Cât despre faimosul soldat John Falstaff, care descinde în Windsor fără o leţcaie şi vrea să supravieţuiască cucerind nevestele altora, el nu are parte de acelaşi burlesc. Soldatului primitiv care ticluieşte să ajungă în alcovurile cucoanelor şi să le potolească poftele de a căror existenţă nu se îndoieşte i s-a rezervat o partitură credibilă tocmai pentru că scapă de tratamentul pleonastic. Fără stridenţe, Falstaff-ul lui Lucian Iancu este o carte câştigătoare pentru spectacolul de teatru, nu pentru show, lucru valabil pentru mai toţi actorii din distribuţie. Şi totuşi, show-ul învinge spectacolul şi-i ia locul. Prin tehnicile de musical aplicate ezitant, spectacolul de teatru devine entertainment într-un spaţiu colorat pestriţ, cu de toate pentru toţi, ca lumea în care trăim, îngroşat prin decor şi scenografie. Este show-ul pe care-l vedem în fiecare zi, într-o societate stăpânită de zei precum drogurile, Coca-Cola, orientări sexuale minoritare, ca să mă exprim politically correct.

Este show-ul care invadează demonstrativ teatrul lui Alexandru Tocilescu. Este, probabil, intenţia sa de a arăta prin toate mijloacele posibile, că “aşa e lumea şi ca dânsa suntem noi”, vorba poetului naţional, şi că aşa e şi teatrul, “cronica vie şi prescurtată a vremurilor”, cum i-a spus dramaturgul misterios care a scris “Nevestele vesele din Windsor”. Şi, vorba unui cântec-icon al vremurilor noastre, “the show must go on”.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.