Sibiu… instantanee din festival

Aseară s-a încheiat cea de-a XVII-a ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu. Un bilanţ în cifre ar arăta, conform datelor transmise de organizatori, cam aşa: artişti din 70 de ţări, 66 de spaţii de joc, peste 350 de evenimente, o medie zilnică de 35.000 de spectatori.

Dar, dincolo de cifre, ediţia din acest an, de unii considerată cea mai reuşită, a însemnat o întâlnire cu câteva mari spectacole, cu oameni de teatru importanţi, cu trupe importante, cu texte de teatru importante… „Important” este unul dintre cuvintele care s-a aflat (poate prea mult) pe buzele tuturor începând de pe 28 mai şi până ieri, pe 6 iunie, când festivalul s-a încheiat. Un bilanţ este greu de făcut, multe dintre evenimente s-au desfăşurat în paralel, a fost şi cantitate, a fost şi calitate. Uneori a fost şi pseudo-calitate, dar asta e normal într-o astfel de manifestare. A venit Eugenio Barba cu două spectacole de la Odin Teatret – unul dintre visele împlinite, mărturisite de Constantin Chiriac, directorul festivalului, la conferinţa susţinută de Eugenio Barba – a venit spectacolul „Întrebări” al lui Peter Brook şi spectacolul „Poveşti de iunie” al lui Pippo Delbono. S-a jucat „Faust”-ul lui Silviu Purcărete, plus „Metamorfozele” care anul trecut au fost cam chinuite de frig şi ploaie şi, în premieră, „Femeia care şi-a pierdut jartierele”, montat la Bucureşti la Teatrul de Comedie. Au fost, să spunem, spectacole de toate felurile pentru toate gusturile. Şi de dans, şi de stradă, şi mai noi, şi mai vechi, în tot felul de spaţii, de la sălile Teatrului Radu Stanca la Cisnădioara şi de la Hala Simerom la Biserica Evanghelică. Bursa de spectacole, lansări de carte, spectacole lectură, expoziţii de fotografie, conferinţe în fiecare zi, concerte şi spectacole de foc în Piaţa Mare.

Dar de-ar fi să fixez în cuvinte câteva imagini sau întâmplări despre FITS 2010, aş alege, aşa cum alegi atunci când faci fotografii la malul mării…

O seară la Hala Simerom, la spectacolul „Închisoarea de oase”. După un drum cu autobuzul – mult mai lung decât era el în realitate, pe motiv de străduţe încâlcite care seamănă prea mult unele cu altele – un drum sfârşit, aşadar, cu ropote de aplauze ca la o aterizare reuşită, a urmat întâlnirea cu lumea lui Eugenio Barba. O sală cu două mese lungi pe care ard lumânări. Şi dincolo de faptul că spectacolul îţi place sau nu – un verb atât de mult (prea mult) vehiculat în teatru în ultima vreme – rămâne întâlnirea cu o lume (mai mult sau mai puţin muzeificată, cum se vorbea pe aici) care a creat, începând cu ultima parte a secolului 20, o istorie a teatrului – Odin Teatret.

O după-amiază cu deja celebrul „Tramvai numit Popescu”, al lui Gavriil Pinte, cel care are staţie numai la cimitir… Alb, fantomatic, actorii cu chipurile vopsite în alb făcând semn de bun-rămas de la geamul tramvaiului, din faţa cimitirului, cântecele lor, drumul până la Răşinari, prin pădure, poezia lui Cristian Popescu, moartea cu multele ei chipuri strecurându-se din versuri, din fiecare obiect de decor din tramvai… Şi în acelaşi ton, căci e aceeaşi regie, „Ghidul copilăriei retrocedate” într-o seară la Casa Artelor în Piaţa Mică. O fotografie în oglindă la intrare şi apoi aceeaşi atmosferă albă – aceeaşi ca cea din tramvai – şi aceeaşi apetenţă pentru poveştile retrăite prin amintiri, pentru dat timpul înapoi. De data asta, o întâlnire cu străzile şi atmosfera Sibiului de acum aproape 50 de ani… Tot în alb, tot cu pahare ca din dantelă, muzică, dansuri şi, poate, prea mult comunism.

O seară, seara de deschidere în Piaţa Mare, cu toboşarii suspendaţi în aer, cu focul de artificii, o altă seară, tot în Piaţa Mare, cu spectacolul „Vâlvătăi”. Puţină lume, căci ploua încet şi era frig. Dar, altminteri, un dans cu flăcările absolut spectaculos, sfârşit cu o minge de foc uriaşă. O pasăre ca din „Poveste fără sfârşit” coborâtă pe bulevardul Nicolae Bălcescu şi „zburând” încet tot spre Piaţa Mare, printre dansuri de foc – spectacolul spaniolilor de la Carros de Foc. Şi focul de artificii de azi-noapte, pe post de cortină trasă…

Drumul până la Cisnădioara şi înapoi, biserica veche, slab luminată, un monolog cu Simona Măicănescu în regia lui Lars Noren, „Febra”, despre civilizaţie şi ţările subdezvoltate… Apoiun sunet de orgă la Biserica Evanghelică, flamenco, „minerii” cu care te întâlneşti oriunde pe străzile Sibiului, nemişcaţi…

Un spectacol de teatrul documentar – cel al studioului Yorick – în regia Gianinei Cărbunariu, „20/20”, o analiză sau, mai bine spus, o poveste despre evenimentele din ’90 de la Târgu Mureş.

Personaje… Nijinski, Anna Frank, tragedii antice în cheie contemporană – „Oedip rege” din Japonia, cu Oedip femeie, „Bacantele” lui Mihai Măniuţiu cu ritmuri de manele şi „Electra” cu celebrul grup Iza din Maramureş.

O întâlnire cu Pippo Delbono în penultima zi a festivalului. O întâlnire, aşadar, mai mult decât un spectacol, căci monologul s-a transformat într-un dialog cu sala cu traducătorul (traducerea a fost o poveste în sine!). Care s-ar putea rezuma: în direct despre dragoste, moarte, homosexualitate, suferinţă, iar suferinţă, neînţelegere, boală, SIDA, creştinism, bigotism, credinţă, poezie, teatru…

Print

Un Comentariu

  1. silvia 08/06/2010

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.