Sławomir Mrożek: “Emigranţii” (II)

Jerzy Stuhr, unul dintre cei mai populari oameni de teatru şi film din Polonia, a montat anul trecut în Italia “Emigranţii” (II) lui Mrożek. Premiera a avut loc pe 23 octombrie 2009, la 33 de ani de la spectacolul semnat de Andrzej Wajda la Teatrul Vechi din Cracovia. O spun doar spre aducere aminte. Aşa cum, spre aducere aminte este şi demersul de faţă. Pentru că nu propun aici decât un exerciţiu de memorie. Şi unul de admiraţie: pentru actorii şi regizorii cei care s-au apropiat cu interes de acest text al lui Sławomir Mrożek şi pentru cei care au fost Ştefan Iordache şi Radu Vaida (care s-a stins din viaţă la mijlocul anilor 90 în Suedia).

La doar trei ani de la publicare, şapte teatre din România au inclus în repertoriul stagiunii 1977-1978 piesa lui Sławomir Mrożek, “Emigranţii”: traducerea de la acea vreme (o adevărată sărbătoare) le-a aparţinut Ioanei şi lui Tudor Savu. Suntem, aşadar, în 1977:  la Teatrul “George Bacovia” din Bacău (premiera pe ţară), regizoarea Letiţia Popa îl distribuie pe Liviu Manoliu în rolul lui XX; gazdă bună lui Mrożek, urmează Teatrul Mic din Bucureşti şi, la foarte scurt timp, Oradea include “Emigranţii” în suita de premiere. Vreau să depun aici mărturie doar pentru două spectacole (de până în 1990) cu piesa “Emigranţii” de Sławomir Mrożek: cel de la Oradea şi cel de la Bucureşti.

Spectacolul de la Oradea a fost montat de Alexandru Colpacci, cu Radu Vaida (AA) şi Mircea Constantinescu (XX). Scenografia: Tatiana Manolescu-Uleu. Şi trei premii obţinute la festivalul de la Piatra Neamţ: unul pentru spectacol şi, firesc, două premii pentru interpretare.

Alexandru Colpacci făcea un spectacol în alb şi negru, impunând jocul pe contraste. Se realiza astfel o complementaritate evidentă a personajelor, dar cu o linie de demarcaţie poate prea sigur desenată. Subsolul creat de Tatiana Manolescu-Uleu se desfăşura în acelaşi sens. Este adevărat că erau urmărite indicaţiile autorului, dar uneori obiectele puteau părea căutate, ieşind din cadru; alteori ele se regăseau într-o poziţie ostentativă, de data aceasta supărătoare – este vorba de sacoşa cu conserve pentru câini, aşezată cu faţa spre spectator. Dar, încă o dată, scenografia, un cadru funcţional, a servit intenţiilor unui spectacol unitar.

În “Emigranţii” lui Colpacci, Radu Vaida (AA) şi Mircea Constantinescu (XX) reprezintă fiecare o categorie. Între ei există în permanenţă un spaţiu gol, niciodată anulat. Piesa se poate citi şi aşa, dar, existând în textul dramatic puncte de interferenţă între cele două laturi ale aceleiaşi existenţe (AA şi XX), s-ar fi putut găsi momente de anulare a acestui spaţiu.

Lui Radu Vaida i-a reuşit un AA inteligent şi detaşat, teoretician îndrăgostit de concepte, suficient de exaltat şi de vizionar, intelectual şi ridicol. El a creat un  personaj coerent, dar uniform în ton şi atitudine Monologul din final – adresat sălii (de fapt, adresat ţării matrice) este justificat de întreaga desfăşurare a personajului.

Replica lui Mircea Constantinescu este diametral opusă realitatăţii create de Radu Vaida. Evoluţia dintr-un plan în altul este evidentă în compoziţie. Masiv şi vulnerabil, XX îl  pândeşte la fiecare cuvânt pe AA; este şiret şi ipocrit, patetic în durere. Chiar dacă foarte atent la nuanţe, Mircea Constantinescu devenea uneori excesiv. Şi acum, după mai bine de trei decenii şi după câteva bune montări văzute şi după ’90, Mircea Constantinescu mi pare a fi foarte aproape de acel XX pe care îmi place să cred că l-a “cunoscut” Sławomir Mrożek.

Drama socială şi economică este privită de Alexandru Colpacci cu acelaşi ochi cu care este privită drama morală şi psihologică. A rezultat un spectacol unitar, susţinut şi tensionat. Cu un amendament: regizorul a rupt spectacolul în două părţi şi, chiar dacă momentul pentru pauză a fost bine ales, chiar dacă secvenţa a fost reluată cinematografic, nu cred că spectatorul trebuia lăsat să se destindă.

La Bucureşti, la Teatrul Mic, regia a fost semnată de Mircea Daneliuc, iar scenografia de Mihai Mădescu. AA-Ştefan Iordache, XX-Mitică Popescu. Regizor de film, Mircea Danelic aducea în faţa spectatorului un spaţiu reificat care închidea în sine o existenţă a cărei condiţie era pusă ea însăşi sub un absurd semn de întrebare. O scenografie (Mihai Mădescu) în care obiectele, suprasaturând privirea obligată să se oprească cinematografic asupra fiecăruia în parte şi asupra tuturor deodată, aveau tentaţia să iasă la rampă. O scenografie care reuşea pe deplin să creeze o atmosferă prăfuit-umedă şi apăsătoare, aproape fizic apăsătoare. Un spaţiu perfect pentru spectacolul de umbre şi lumini al lui Mircea Daneliuc şi pentru nuanţarea până la semiton a replicilor lui Ştefan Iordache.

Cei doi, AA şi XX, erau obligaţi să se mişte în acel spaţiu cu obiecte-simbol cu dublă funcţie: simbol al societăţii consumeriste şi, totodată, simbol al propriei lor condiţii. Privindu-l pe compatriotul său, la început detaşat, apoi implicându-se până la confundare, AA trece printr-un şir de stări contradictorii, de o tensiune uneori vecină cu tragicul. Ştefan Iordache ştia (…cât de bine ştia!) cum să treacă de la cinism la luciditate, de la sinceritate la cabotinism, de la expresia milei de sine la grotesc. În desfăşurare, Mitică Popescu (XX) nu răspunde explicit comenzii lui AA. În timp ce personajului creat de Mircea Constantinescu i se puteau urmări toate reacţiile, amplificate până la naturalism, Mitică Popescu, practicând un joc de contrapunct în raport cu Ştefan Iordache, i-a creat personajului său o dialectică interioară prin care poate fi înţeleasă atitudinea sa din final. “Emigranţii” de la Teatrul Mic, jucat apoi la TFM, a fost un spectacol unitar, în care fiecare amanunt s-a dovedit a fi îndelung socotit. Două spectacole al căror succes are, pentru mine, şi astăzi ecou.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.