Este actriță la Teatrul de Comedie din București, unde o puteți vedea în mai multe spectacole, printre care „Crize”, în regia lui Vlad Cristache. O puteți vedea și la Cafe Godot în deja celebrul „Bullets over Lipscani” în regia lui Eugen Gyemant, iar în această săptămână, pe data de 8 martie, dacă veți merge la „Carol 53”, pe Bulevardul Carol… o puteți vedea în „The Red Light Shakespeare”. Ați auzit-o, cu siguranță, în serialul „Hannah Montana”, pentru că este vocea din România a celebrului personaj care a vrăjit o lume întreagă. Smaranda Caragea ține și cursuri de teatru pentru adulți. Am stat de vorbă despre teatru și demonii lui, într-o seară în care fusese profesoară…
Tocmai ai încheiat un curs de luni seara. Cum și de ce cursuri de teatru pentru adulți, pentru neprofesioniști?
Am încercat tot timpul să fac ceva în plus, pentru că teama mea cea mare era că după ce o să termin facultatea n-o să se întâmple nimic și o să stau acasă și o să mă plictisesc, așteptând să bată proiectele la ușă. Și așa s-au ivit lucruri… Apoi, lucrez la o lucrare de doctorat cu tema „Formarea de formatori pentru teatrul aplicat în dezvoltare personală” și mă ajută pe mine foarte mult aceste cursuri. Pentru că acum caut și eu direcțiile. Mă ajută să nu uit că sunt și voi fi tot timpul formatorul meu continuu, ca să pot să-i formez pe alții. Și caut o metodă a mea. Ca să nu mă duc la teatru ca la serviciu… Apoi, fac asta fiindcă îmi place să împărtășesc. Prin cursurile astea eu dau mai departe ceva din ce am învățat pentru o experiență de care ei au nevoie, ca să mai așeze ei o cărămidă în viața lor. Când am ajuns la facultatea de teatru făcusem deja doi ani de psihologie și profesoara mea, Adriana Popovici, în timpul facultății mi-a dat un sfat: să uit câteodată de ce-am învățat la psihologie și să fiu mai atentă la ce lucrez acolo, adică să mă deschid mai mult spre mine, decât să pun ștampile, așa cum încercam eu să fac. Chiar așa cred că mi-a zis: „Smaranda, nu trebuie să fii deșteaptă. Un actor bun trebuie să poată fi curios ca un prost.” Și am renunțat la psihologie…
Dar actoria e psihologie?
Da. Atâta timp cât e introspecție, e psihanaliză. Dacă tot cauți răspunsuri despre personaj, mai întâi trebuie să găsești răspunsuri despre tine. Și când în anul I ți se spune: „Tu în situația dată”, trebuie să ai și răspunsuri la întrebarea „Cine sunt eu?”.
Și cine ești tu?
Cred că sunt un copil mult mai curios acum decât atunci când am început școala. Acum a intervenit dorința de a cunoaște, de a descoperi mai mult, dincolo de a construi formele astea frumoase în care se îmbracă arta.
Și ce-ai descoperit despre tine prin teatru?
Am descoperit de curând că am o zonă de candoare mai puternică decât zona mea de forță chiar. M-am bucurat când am simțit-o și pe urmă m-am speriat de ea. Iar într-un spectacol experiment la care lucrez acum repet Julieta… O să se joace la „Carol 53” și va avea premiera pe 8 martie…
Cât de greu e pentru un proaspăt absolvent să facă teatru?
Cred că e greu dacă nu ești prezent tot timpul între colegii tăi. Trebuie să fii deschis către proiecte și să știi să alegi. Teatrul independent nu poți spune că e o alegere. Iei ce ți se dă. Normal că toată lumea își dorește să fie angajată. La mine a fost un mare noroc că am reușit să mă angajez la Teatrul de Comedie. E vorba de multă șansă, dar și de seriozitate. Și cumva oamenii se cern. Contează cât îți dorești și cât ești dispus să faci. Am lucrat și în spectacole în care nu m-am simțit cea mai fericită, dar cred că mi-a folosit.
Spui că toată lumea și-ar dori să fie angajată. Ție îți folosește la ce anume?
Îmi folosește în primul rând pentru că joc. Că am putut avea un rol principal la 27 de ani… Dar aș vrea să joc și mai mult. Știu actori tineri care joacă mai mult ca mine, deși nu sunt angajați…
Apropo de actori tineri, colegul tău și regizorul spectacolului „Crize” de la Teatrul de Comedie, în care ai rol principal, era foarte revoltat de eticheta asta aplicată, așa cum spunea el, tinerilor: regizor tânăr, actor tânăr…
Pe mine nu mă deranjează. Chiar sunt tânără… Înțeleg însă prea bine ce-l revolta pe el. Dar pentru mine, ca tânără actriță, e important, am partiturile mele în care pot fi distribuită acum. Așa că din punctul ăsta de vedere nu mă deranjează.
Povestește-mi o experiență frumoasă pe care ai trăit-o în teatru.
Momentul de coborâre a îngerului nu știu dacă l-am avut. Mă gândesc însă acum la un moment dintre mine și Lucian Iftime în „Vițelul de aur”, când el face o cerere în căsătorie și eu o evit. Pentru mine e foarte controlat tehnic momentul ăla, dar Lucian e un actor foarte curat, sincer și profund și uiți că ești pe scenă. Cred că sunt foarte puține momentele astea când uiți de public și uiți că ești pe scenă. Când relația înflorește precum bobocul de trandafir. E acel moment minunat când îi înțelegi gândul. Când auzi ce gândește celălalt.
Ce înseamnă adevăr pe scenă?
Asumare. Și credință.
E diferit de adevărul din viață?
Nu cred că ar trebui să fie foarte diferit. Adevărul e unul singur…
Ți-e frică pe scenă?
Da. Mi-e foarte frică de ritmul meu. Simt eu deodată ceva în mine care mă duce mai tare. Și iau foc, pur și simplu. Și trebuie controlat ca să nu ajung în latura de trăirism. Am vocea puternică și pot să sparg toată magia.
Apropo de voce, cum a fost întâlnirea cu Hannah Montana, serialul după care se înnebunesc toți copiii? Seamănă cu poveștile din copilăria ta?
N-are nicio legătură. Sunt foarte puțini ani, dar totul s-a schimbat. E american dream pentru copii, pentru cei care vor s-ajungă vedete și să cucerească lumea… Acum e o lume de plastic. Copilăria mea a fost copilărie, cu tot ce trebuie. Mergeam și la teatru mult, mă jucam cu păpușile cred că până la 14 ani. N-aveam case Barbie, dar mi le făceam eu pe-acasă. De citit, citeam basme. Și-mi aduc aminte de niște volume mari Frații Grimm. Apoi, pe la 14 ani, cum mama era fan Mircea Eliade mi-a dat „Jurnalul adolescentului miop” și am citit pe nerăsuflate. Pe urmă am citit „Maitreyi”, cu dragostea aia minunată… n-am să uit niciodată cum îi descria pielea. Eram la vârsta când căutam răspunsuri…
Și care a fost povestea care ți-a fermecat copilăria?
„Poștași fără genți și fără chipie”. Băiatul din lună și fata din soare se iubeau. Și cometele erau poștașii care trimiteau scrisorile între cei doi. Apoi s-au întâlnit pe o altă stea și au venit cu Caru Mare… Am făcut o adevărată fixație pe povestea asta.
În teatrul de acum, ce fel de povești crezi că-și doresc oamenii?
Nu cred că au nevoie de basme, ci de povești care să spună povestea lor, cu care să rezoneze foarte tare. Să se recunoască, să-și pună întrebări, să găsească răspunsuri. Oamenii sunt mai deschiși acum spre informație, cu atât mai mult cu cât informația e peste tot. Și când vin la teatru caută și informație. Iar pe lângă informație caută, cred, o experiență artistică profundă. Să poată să vibreze.
E o diferență între publicul de spațiu underground și publicul de teatru clasic?
Da. La underground nu vor teme foarte greu de digerat. Vor mai degrabă dramaturgie contemporană. E mai simpu. Au venit, s-au uitat, au băut o bere în timpul ăsta, au stat la masă, au râs. Vor să râdă…
Și să plângă nu?
Sunt unii care sunt dispuși să facă și chestia asta…
Ai găsit în teatru ce te-ai așteptat, după ce ai ieșit din școală?
Așteptările sunt unele, dar realitatea e cu totul alta. Însă nu cred că e acum momentul să formulez dezamăgiri. Dacă vreau să continui pe drumul ăsta, de ce să mă amărăsc?
Dar ai făcut vreodată ceva ce ai resimțit ca fiind un compromis?
Trebuie să taci de foarte multe ori…
Ce ai face tu ca lucrurile să funcționeze mai bine în teatru?
Dacă tot există granița asta între actor/regizor tânăr și actor/regizor matur, ar trebui să existe și programe echilibrate pe cele două direcții și investițiile să fie cumva egale. Să fie ceva mai mult decât e acum…
Ce înseamnă teatrul pentru Smaranda Caragea?
E o ușă întredeschisă. O ușă întredeschisă spre lume și spre mine. Iar dincolo e lumină, dar e și întuneric. Sunt și demoni, dar își au rostul lor. Și sunt și mulți îngeri… Dincolo de ușă eu sunt dipusă să întâlnesc și îngerii altora. Teatrul e, poate, o încercare de a-mi înaripa demonii…
Print