Mi-e tare greu să îmi adun bucăţile de prin lume
să le lipesc între ele cu salivă de zeu
să învăţ din nou să merg
să învăţ din nou să vorbesc despre mine
să învăţ din nou să tac despre lume
Mi-e tare greu să îmi adun firele de păr din China
ochii de prin Toscana
urechile din lojele Operei Berlineze
nasul dintr-o Veneţie care nu mai miroase de mult a dragoste
mâinile de pe sânii cine ştie cărei Filipineze
îndrăgostită până peste cap de tenul meu European
picioarele de pe una din străzile perfect perpendiculare ale Barcelone
Mi-e tare greu să le adun pe toate astea
fiindcă sunt atât de departe una de cealaltă
M-am întins atât de lacom peste tot şi toate
încât am început să mă subţiez din ce în ce mai tare
Acum nu mai sunt decât o peliculă, ce-i drept imensă,
dar incredibil, incredibil, incredibil de subţire
Mai subţire, vă rog să mă credeţi, decât pânza unui păianjen adolescent
Singurul gând care mă mai ţine în viaţă e gândul
că în curând voi fi atât de mare încât voi acoperi întreg pământul
ca un cearceaf nesfârşit
vor apărea apoi primele voci care vor spune:
„Ăsta s-a întins mai mult decât i-e plapuma!”,
apoi alte voci li se vor alătura
până când fiecare muritor în parte
va scanda cu sălbăticie:
„Ăsta s-a întins mai mult decât i-e plapuma!”
pe mine mă va bufni un râs isteric
voi râde cu lacrimi
mă voi rupe de la mijloc
şi pământul se va dezveli de mine
Apoi va urma somn.
Mult somn.
Print