Sorin Miron: Din teatru am învăţat încrederea şi neîncrederea

Sorin Miron este o descoperire pe care am făcut-o în urmă cu câţiva ani la teatrul din Baia Mare. O întâmplare fericită m-a dus atunci în acel loc în care, un timp, s-au creat spectacole importante. Mi-l amintesc în „Faust” sau în „Portugalia” montate de Victor Ioan Frunză şi ştiu că mi-am spus atunci că sunt puţini actori în Bucureşti cu forţa acidă a ironiei lui. L-am regăsit acum în „Furtuna” la Centrul pentru Unesco „Nicolae Bălcescu”, în… mai multe roluri. Caliban, aşa cum îl interpretează Sorin Miron, este o poveste în sine. Pe care o puteţi începe acum şi o puteţi continua la teatru…

Dacă te-aş întreba cine e Sorin Miron?

Ţi-aş spune că e un actor, care a terminat facultatea acum 6 ani şi de-atunci a avut un parcurs normal. A plecat la Baia Mare, a stat vreo patru ani acolo şi pe urmă a venit în Bucureşti. Dar niciodată nu m-am considerat „al vreunui loc”. Asta şi din cauza exemplelor negative legate de oameni care se simt „ai unui loc” şi pe care-i întâlneşti în toate teatrele… cel puţin în cele în care am fost eu. Şi care la început te consideră un outsider. Or, eu am văzut întotdeauna teatrul ca pe ceva liber…

Deci eşti un om şi un actor liber?

Da. Iar asta înseamnă, să nu simt că aparţin unui grup. Nu pentru că aş fi o fire extrem de independentă, ci pentru că fiecare proiect trebuie să fie ceva în sine… Cumva am avut parte de libertatea asta, sper că n-a fost doar conjunctura, ci că eu am reuşit să-mi impun gândul. Dacă nu, înseamnă că am fost norocos. Şi aşa mă şi simt. Chiar cât am stat la Baia Mare, n-am lucrat numai acolo, am avut colaborări şi la Satu Mare, am mai făcut două proiecte la un centru cultural în Aiud… Iar la Aiud făceam teatru într-un loc în care oamenii nu mai făcuseră aşa ceva înainte. Iar unii dintre ei nu văzuseră niciodată spectacole.

Cum e să faci teatru în provincie? Într-o provincie ca Baia Mare.

Eu am terminat la Cluj şi, ca toţi absolvenţii de acolo, ne gândeam că cel mai important loc în care poţi să ajungi e la Naţional la Cluj. Dar… se intră foarte „complicat”, nu ştiu dacă e cel mai potrivit cuvânt. Atunci am primit o ofertă de la Târgu Jiu şi pe urmă de la Baia Mare, unde era nevoie de cinci oameni şi am ales Baia Mare pentru că am mers în grup. În prima săptămână a fost o dezamăgire. Pnetru noi era o cădere, de la Naţionalul din Cluj la care visam… Uşor, uşor ne-am liniştit şi ne-am dat seama că se poate totuşi să facem ceva acolo. Era un loc care avea cumva solul virgin, deşi exista destui oameni „ai locului” care sunt cumva împotriva noului val. Dar noi nu eram nici un nou val, eram doar nişte oameni tineri care gândeau puţin altfel lucrurile.

Vă simţeaţi în provincie, vă simţeaţi izolaţi?

La început poate, dar era mai puternic gândul că suntem la început şi trebuie să facem ceva. Apoi, pe măsură ce trecea timpul gândul dorului de Bucureşti sau de Cluj era estompat de faptul că ne dădeam seama că acolo putem face lucruri pe care în altă parte nu le-am fi putut face ca un liberi profesionişti, fără „să cunoaştem” pe nimeni. Totuşi, noi, în primii patru-cinci ani după absolvire am făcut roluri pe care altfel nu le-am fi avut.

Şi atunci de ce-ai plecat?

Lucrurile au început să meargă foarte bine, erau spectacole bune, dar senzaţia pe care o avem era că locul nu era pregătit să aibă succesul pe care începea să-l aibă.

Te referi la public?

Nu, la oamenii din teatru. Publicul primea foarte bine, vedeai de la un spectacol la altul cum veneau oameni, era şi un oraş mic, şi relativ rapid, în doi-trei ani deja eram cunoscuţi, veneau oameni special să ne vadă, era un sentiment plăcut, eram mici vedete. Ne dădeam seama că era cu dus şi întors pentru că riscam să ajungem să ne mulţumim cu asta. Ceea ce ar fi fost foarte trist…

Publicul de aici cum e? Diferit?

Cred că publicul e la fel, în sensul în care până la urmă e vorba de următorul lucru: joci ceva în faţa unor oameni pe care, dacă îi convingi, sunt cu tine, dacă nu, nu… Din punctul ăsta de vedere e la fel. Sigur că aici am observat că publicul urmărea altceva decât acolo, unde oamenii descopereau lucruri odată cu noi. Totuşi, cred că sufletul e la fel. Sigur că aici oferta e mult mai mare…

Cum a fost contactul cu Bucureştiul?

Îmi vine să zic ceva foarte periculos. Îmi vine să spun că nu m-aş mai întoarce… aş rămâne aici. Nu ştiu să spun dacă-mi place Bucureştiul sau îmi place momentul ăsta din viaţa mea. Poate amândouă. La o lună după ce m-am uitat aici m-a sunat dl Frunză să vin la Târgu Mureş să fac un spectacol, pe urmă m-am întors aici şi am făcut „Furtuna”, acum lucrăm la „Îngeri în America” şi aîn momentul ăsta sunt tentat să spun că nu m-aş mai întoarce.

Dar ca spectator al Bucureştiului?

Mie mi-a plăcut oraşul ăsta întotdeauna. Îmi place să văd mai mult plusurile… Simţi un alt fel de libertate. Uneori mai simt lipsa faptului că la Baia Mare, când aveai puţin timp liber, te urcai în maşină şi în 10 minute erai la munte. Dar ăsta e un lux pe care nu cred că ni-l permitem la vârsta asta. A fost şi unul din motivele pentru care am plecat. Începeam să ne simţim prea comod. Acum Bucureştiul e un oraş în care trebuie să fii…

Cât de greu e totuşi pentru un actor tânăr să găsească un loc în care să joace? În Bucureşti sau oriunde?

Mi-e greu să răspund detaşat. Eu am avut foarte multe şanse. N-a existat nici un moment în care să nu joc. Au venit mereu lucrurile spre mine. După m-am mutat aici, din prima lună am început să lucrez cu dl Frunză. Altminteri, planul era să reînnodăm toate cunoştinţele şi să vedem ce se leagă… Cred că ăsta e gândul unui student care termină. Şi din perspectiva asta un student de la Bucureşti are mai multe şanse pentru că în facultate cunoaşte mai mulţi studenţi regizori, fie de film, fie de teatru. Şi e şi deschiderea asta spre film care în altă parte nu există. Pe de altă parte, numărul de teatre e doar aparent mare. E un sistem închis şi e de fapt mult mai mic decât ar putea să înghită Bucureştiul. Nu mai vorbesc de numărul de absolvenţi, care e ucigător de mare şi asta se resimte şi în calitatea absolvenţilor.

Care e cea mai mare problemă a generaţiei voastre, din punctul ăsta de vedere, al calităţii?

În facultate, cei mai mulţi din oamenii pe care i-am cunoscut nu încearcă să înveţe, ci încearcă să facă… Zic: „am un spectacol, nu am un examen”. Şi asta din start te situează într-o poziţie greşită. Din momentul ăla ţi-nchizi nişte canale. Şi se creează o suficienţă în a crede că eşti nemulţumit de profesori, de sistem, de tot, şi se termină de facultatea şi rămâne doar suficienţa… Ăsta cred că e răspunsul. Am întâlnit foarte mulţi studenţi sau actori spun „vreau să lucruez cu… cu… cu…” şi-ţi dau cinci nume de mari regizori. Dar întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem e: „Tu eşti pregătit să lucrezi într-un anumit mediu? Cu un anumit regizor.”

Tu de ce te-ai apucat de teatru?

Sunt din Sibiu… Şi cumva din „cauza” lucrurilor care se întâmplă în Sibiu. Prin casa a XI-a am fost la un spectacol la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu şi am văzut „Regina mamă” cu Olga Tudorache. Era al treilea spectacol pe care-l vedeam în viaţa mea şi am fost cucerit. Am plecat de-acolo spre casă ştiind că asta vreau să fac. Le-am spus alor mei şi a fost un mic şoc, nu că ar fi avut ceva împotrivă, dar erau uimiţi că până atunci nu ştiau să existe interesul. Tata a zis că se duce la teatru să vadă dacă găseşte pe cineva acolo să pregătească pentru admitere. Şi s-a dus pur şi simplu la poartă şi a întrebat. A dat de actorul Cătălin Neghină şi l-a rugat să mă vadă. M-am întâlnit cu el, i-am povestit şi am început să ne pregătim, apoi am dat admitere.

Ţi-e dor de Sibiu?

Mi-e dor să mă plimb pe străzi, asta făceam când eram acolo, mă plimbam singur foarte mult pe străzi… Şi în Bucureşti poţi face asta. Aici, mai înspre centru, poţi să descoperi un Bucureşti foarte frumos, de care nu se prea vorbeşte.

Care e locul care ţi-e cel mai drag din Sibiu?

În seara aia, după ce am fost la „Regina mamă”, m-am întors acasă pe strada Moscovei, pe care întotdeauna mi-era frică să merg noaptea, o stradă cu castani în centrul Sibiului. Când eram mai mic mi-era teamă de umbre… Şi ţin minte că ăsta a fost un semn foarte puternic pentru mine, că m-am întors acasă pe strada Moscovei şi nu mai mi-a fost teamă. Eram atât de plin de ce văzusem, încât mi-am învins frica.

Şi cea mai frumoasă amintire din copilărie?

Nu ştiu dacă e cea mai frumoasă, dar îmi amintesc un moment după Revoluţie când au început să vină ajutoare şi într-o zi a sunat cineva la noi la poartă. Era o fostă vecină, plecată în urmă cu nu ştiu câţi ani în Germania, care a trimis un microbuz ticsit cu dulciuri şi banane… Ţin minte cum au intrat în curte lăzi cu banane şi ciocolate şi mama a sunat toate rudele. Nu toţi ştiau să desfacă o banană…

Unde erai la Revoluţie?

În Sibiu. Eram foarte mic, toată lumea se uita la televizor, era agitaţie mare şi ştiu că eu am putut să mă duc să mănânc câte bomboane de pom am vrut. De obicei aveam o raţie, nu mă lăsau să mănânc toate bomboanele în prima zi… Şi ştiu că asta a fost ceva ciudat că nimeni nu mă oprea. Stăteam pe scăunelul meu de lemn, la televizor, cu cutia de bomboane în mână, şi le-am mâncat pe toate.

Să revenim la teatru. Mi-ai spus că ai avut şanse… Ce înseamnă şansă?

Să întâlneşti oamenii potriviţi la momentele potrivite. Poate că în momentul în care am ieşit din facultate nu eram pregătit să-i întâlnesc pe cei pe care-i întâlnesc acum. Şi pe măsură ce întâlneam oameni simţeam că se schimbă ceva în mine. Cred că suntem cumva puţin din oamenii pe care-i întâlnim pe parcurs.

Care e cea mai mare dezamăgire de până acum?

E o amărăciune, dar cumva şi o bucurie că am descoperit asta. Până acum toţi oamenii importanţi pe care i-am întâlnit au fost extrem de modeşti, nu bravau cu ceea ce sunt. În schimb, i-am întâlnit pe unii care deşi păreau extrem de puternici în domeniul lor i-am descoperit ca fiind foarte mici… Cred că asta e o lecţie pe care am înţeles-o, că oamenii cu adevărat mari nu-şi încordează muşchii în orice ocazie.

Ce compromis n-ai face niciodată?

Dacă vorbim de telenovele şi lucruri din astea, cu siguranţă nu-i judec pe cei care o fac. Eu nu ştiu acum ce n-aş face… Până la urmă, dacă e să vorbim la rece, un actor e un profesionist care are o diplomă de actorie. Unde se foloseşte actoria? În piese de teatru, în filme şi aşa mai departe. Sigur că există piese şi piese, filme şi filme, oameni şi oameni, actori şi actori… Nu e toată lumea egală, nici la fel de înzestraţi, nici la fel de serioşi…

Tu cum eşti?

Mă temeam că o să-ntrebi… Dacă ar fi să-mi dau o notă? Mare ar fi… (râde) Încerc să fiu cinstit cu mine însumi când fac ceva.

Cât de importante sunt în lucrul cu tine inspiraţia şi meşteşugul?

Fără meşteşug nu ai avea ce să faci cu inspiraţia. Ştii cum e cu inspiraţia? Ca atunci când aveai teme la matematică şi din 14 probleme făceai una şi în momentul în care o rezolvai aveai senzaţia că ai rezolvai tot şi te uitai şi vedeai că de fapt mai aveai 13… Inspiraţia nu cred că vine decât pe un tărâm lejer, iar ca să fii lejer trebuie să fii stăpân pe mijloacele tale.

Ce-ai descoperit foarte important despre tine lucrând la Caliban?

La început nu eram sigur dacă îmi place partitura şi, mai important, dacă o să pot face rolul, dar am mers pe încredere. L-am primit aşa ca îl fac. Şi am descoperit apoi că lucrurile pot lua întotdeauna o turnură de 180 de grade apropo de ce credeai. Am descoperit că pot… Am învăţat că lucrurile trebuie lăsate să evolueze, nu trebuie să porneşti cu preconcepţii, în general.

Ce-ai descoperit despre tine de când faci teatru?

Că e foarte frumos să ai încredere în oameni. La fel cum e extrem de bulversant să simţi că nu prea mai poţi avea încredere în nimeni… Încrederea şi neîncrederea, asta am învăţat din teatru. E vorba de relaţii între oameni, de parteneri de scenă, actori şi regizori… Deşi între actori există o apropiere mai mare, pentru că joacă împreună, de foarte multe ori cu un regizor se creează un fel de intimitate la distanţă… Şi trebuie să te deschizi atât de tare, încât nu mai ai nici o acoperire. E foarte important să întâlneşti pe cineva care nu-ţi trădează încrederea asta, care nu încearcă să te rănească tocmai ştiind că eşti deschis, ci doar să te ghideze.

Ce te deranjează la teatrul românesc?

Sistemul de a se pune etichete. Etichete peste etichete… E plin tot ambientul teatral de aerul ăsta. Oamenii emit păreri… despre oameni, despre spectacole, mai ales când nu-i cunosc şi când nu le-au văzut. Mă refer şi la regizori, şi la actori, şi la critici. Dar lumea nu prea are păreri despre sine… Eu cred că ar trebui să ne formulăm părerile prin ceea ce facem. Şi mai cred că lucrurile, în ceea ce priveşte un actor sau un regizor, trebuie văzute în ansamblu, în evoluţie.

În acest context, ce părere ai despre critică?

Funcţionează exact ce-ţi spuneam. Grupul… Iar legat de provincie, adevărul e că nu există aceeaşi vizibilitate. Şi nu cred că e un lucru bun. E frustrant când lucrezi ceva în provincie şi iese ceva ce simţi că stă în picioare şi ai vizibilitate zero. Diferenţele astea foarte mari între megavizibilitate şi vizibilitate zero sunt extrem de dăunătoare. Ăsta e unul din motivele pentru care încep să se nască invidii.

Cum ar arăta criticul ideal?

Mi-ar plăcea – vorbind acum de critici, selecţioneri – să vină să vadă spectacolul, dar eu să nu ştiu că sunt în sală. Discreţie! Apoi, cred că ar trebui – deşi poate e o utopie – să nu aibă regizori preferaţi. Sigur că obiectivitatea nu poate fi absolută… Dar m-aş bucura ca un critic să poată merge la spectacolul unui regizor care nu e pe lista lui de preferaţi şi să poată să vadă că spectacolul ăla e bun. Şi n-aş vrea să văd în textele lor care sunt aceşti regizori preferaţi. Cred că ar fi… aproape destul dacă s-ar întâmpla asta.

Cât de cultivat ar trebui să fie un actor şi cum vezi asta în raport cu generaţia ta? Mă refer la cultură teatrală şi nu numai…

Problema e cu două tăişuri. Cred că un actor trebuie să aibă o doză de inconştienţă şi de nesiguranţă, de multe ori ajută. Dar una e virgin şi alta e incult… Când eşti incult, devii manipulabil, iar o masă de carne manipulabilă nu foloseşte nimănui. Poate că şi prea cunoscător de teorie strică. Trebuie să poţi să fii deschis spre ceea ce trăieşti în momentul respectiv. Sigur, cred că ar fi oribil să vezi un academician jucând…

Pe tine ce carte te-a schimbat, te-a făcut să priveşti altfel lumea?

Sunt tentat să spun „Jurnalul fericirii”. Pe care l-am citit relativ de curând. Şi sunt într-o perioadă acum în care mă interesează mult felul în care se raportează oamenii unii la alţii, iar „Jurnalul fericirii” este o carte despre cum oamenii au ştiut să se poarte cu oamenii şi despre cum oamenii n-au ştiut să se poarte cu oamenii… Într-un fel, cred că şi asta ar trebui să existe într-o mai mare măsură în teatru, normalitate, lumină, deschidere… Ce mă deranjează acum la oameni şi la lumea de lângă mine e că toţi au senzaţia că ei contează…

Dacă facem un exerciţiu de imaginaţie, cum arată teatrul românesc peste 20 de ani?

Motivul pentru care nu pot să răspund e unul nu tocmai fericit… Nu simt că există tendinţe sau curente care să ducă spre ceva. Se întâmplă foarte multe lucruri contextuale. Nu există programe culturale ale teatrelor, ale regizorilor… Totul e absolut întâmplător!

Fotografii de Adriana Grand

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.