Săptămâna trecută mi-am reluat periplul prin „spaţiile neconvenţionale” bucureştene în care se joacă teatru. M-am informat, conştiincioasă, încă de la începutul săptămânii, dar n-am dat de mai nimic. Aşa că, vrând-nevrând, m-am hotărât să merg joi la „Şoc! Mă mărit c-un zoofil”, în Clubul Prometheus.
Zis şi făcut. M-am gândit c-o să fie buluceală ca la piesele de la Lăptăria lui Enache, aşa că joi la prânz am sunat să fac rezervare. Şi domnul care mi-a răspuns la telefon a fost evident nedumerit când i-am spus că e o rezervare pentru o singură persoană. „Da, sigur… Poftiţi… vă aşteptăm”.
Joi seara pe la opt fără un sfert trecute fix, descind în clubul din Piaţa Naţiunile Unite. Şi dau de… două persoane, în afară de cei doi barmani. În rest, o foarte plăcută linişte, în loc de muzică bubuitoare, cum e obiceiul în urbea lui Bucur. Foarte bine, îmi spun, o să „mă râd” nestingherită, o să văd de aproape, o să-mi trag sufletul. Cât despre spectacol, mă înarmasem cu răbdare, fiind sigură că ştiu ce va urma, că am descifrat cu uşurinţă reţeta textului dramatic contemporan care are succes în cluburi. Nu mă îndoiam că voi avea parte de „alte guri, aceeaşi gamă”: sex, droguri, violenţă, nefericire, însingurare, alienare etc. etc. Înainte să înceapă spectacolul, în ultimele cinci minute, s-au adunat (din câte mi-am dat seama) prietenii actriţelor. Să fi fost, cu toţii, vreo 15 oameni.
Şi uite că, să nu-ţi crezi ochilor, a început la timp. Piesa lui Ştefan Lupu este, recunosc, bunicică, pentru că foloseşte reţeta, dar îi adaugă ceva. Autorul „le ştie”, vorba fotbaliştilor, cu dialogul, ceea ce e esenţial. Cu toate că riscă, mergând pe „aceeaşi gamă”, îi iese în primul rând pentru că nu se împiedică de nici un pic de sentimentalism ca nuca în perete, care să înmoaie inimile. Cu alte cuvinte nu mistifică, de dragul situaţiei scenice. Nu le conferă piţipoancelor, căci despre ele este vorba grosso modo, o umanitate (sensibilitate+nefericire+dorinţa de a avea o altă viaţă+…) neverosimilă, cum fac majoritatea variaţiunilor pe această temă. Nu pune în faţa ochilor nişte creaturi care, deşi au chip de om, nu sunt oameni, deşi au comportament animalier, nu sunt animale. Ce să fie ele oare? Dramaturgul şi-a curăţat personajele de nefericitul balast şi ne-a adus în faţă două studente care fac un ban cinstit la linia erotică, ajutându-i pe neajutoraţii reprezentanţi ai sexului tare să-şi împlinească fanteziile zoofile. Piţipoancele – neroada şi vulgara care-ţi zgârie şi timpanul, şi retina – sunt angrenate, fireşte, în drumul sigur spre fericire: banii.
Tinerele Irina Enache şi Amelia Ursu joacă totul cu convingere, într-un spaţiu cu o scenografie minimă. E drept, mai îngroaşă, pe ici, pe colo, deşi personajele sunt groase cu asupra de măsură. Conversează şi gesticulează abudent, dar nu riscă prea mult, pentru că personajele le permit aproape oricât. Spectatorul, nu-i aşa, poate simţi oricând ceva parodie acolo unde nu e. Dialogul are şi substanţă, şi ritm, ceea ce nu e rău deloc. Ş nu ne scoate ochii cu vreo filozofie ieftină, deşi are o filozofie, ca să zic aşa. Ce se întâmplă cu fetele dornice de călătorii exotice şi hoteluri luxoase nu vă spun, bineînţeles, că poate găsiţi o oră liberă într-o seară să mergeţi să vedeţi. Pot să vă spun, în schimb, că în „Şoc! Mă mărit c-un zoofil” este bine reprezentată, fără briz-briz-uri greţoase sau snoabe, specia piţipoancelor adevărate. Care nu, nu se vând pentru că „n-au încotro şi acolo le-a împins viaţa”, cărora nu „le tremură sufletul” pentru părinţii săraci de acasă, care nu visează la „o familie adevărată”, ci la o situaţie bună.
Iar tot greul cade pe umerii actriţelor, pentru că astfel este construit textul, iar regizorul Ovidiu Uşvat foloseşte minimum de mijloace. Ceea ce, iarăşi, nu e rău deloc.
Print