Elita luase loc la parter
şi proştii sus, aproape de cer.
În loje stătea o întâmplare cam abătută
şi un năprasnic destin în mare ţinută.
Un dezastru tare cât zece
tot spera că totul va trece.
Un naufragiu dormea în fotoliu
înfăşurat în linţoliu.
O răceală
vagabonda prin sală.
O inocenţă
strălucea prin totală absenţă.
Piesa era o răfuială
între virtute şi greşeală.
Scena era un sanctuar
prin care adevărul trecea foarte rar.
Actorii îşi îndrugau rolul
dar încet îi înghiţea nămolul.
în pauze, tăcute aplauze,
la finale, tăcute urale.
Şi când căzu cortina
toţi se-ntrebau cine poartă vina
şi cine-i autorul
care-a făptuit omorul
în cinci acte cu sete, ca o crimă pe-ndelete.
Arunci la rampă apăru Ariel.
Şi jerbe de flacări şi anemone
pentru onorabilii “dramatis personnae”.
Şi spectacolul amuzant
a dispărut în neant.
Print
yorick, poezia e buna, dar a mai fost publicata si acum cateva numere.