Spectacolul la care Peter Brook a lucrat 50 de ani ajunge la Barbican

Între 5 şi 27 februarie, cel mai recent spectacol regizat de Peter Brook, acum în vârstă de 85 de ani, este în turneu la Teatrul Barbican de la Londra. Presa britanică a anunţat evenimentul pe măsura importanţei lui. Nu este vorba doar despre câteva reprezentaţii cu “11 şi 12″, cum se cheamă piesa pusă în scenă la Paris, la Theatre des Bouffes du Nord, căruia Brook îi spune, afectuos, „moscheea mea”.

De fapt, Barbican va petrece o lună întreaga în lumea lui Peter Brook. În deschidere, pe 4 februarie, de la ora 16, celebrul regizor, cel mai important din ultimii 60 de ani, cum susţin aproape în unanimitate specialiştii,  va susţine o conferinţă la Barbican Pit. Iar reprezentaţia pentru presă va avea loc pe 10 februarie, de la ora 19.45, la o zi după ce Brook va avea un dialog public cu toţi cei interesaţi. De asemenea, pentru intervalul 4-27 februarie Barbican Film a pregătit „The Directorspective: Peter Brook”, o serie de proiecţii în care va prezenta adaptările pentru film semnate de Brook („Împăratul muştelor”, arhicunoscutul Marat/Sade” şi „Opera cerşetorului”, cu Laurence Olivier). Pe 4 februarie, Peter Brook însuşi va deschide sesiunea de proiecţii şi va vorbi despre „Meetings cu Remarkable Men” („Întâlniri cu oameni remarcabili”), care explorează tinereţea lui G.I. Gurdjieff, mistic căutător al adevărului în Asia Central, jucând rolul de călăuză în existenţa zbuciumată a regizorului care a recreat spaţiul scenic descoperind, nu creând, „spaţiul gol”.

Pentru unii membri ai breslei, Peter Brook a rămas doar „un mit care a ucis omul”, nota cronicarul de la „The Guardian”.  Auzind vestea, cârcotaşii, nelipsiţi de nicăieri, au reacţionat astfel: „O fi el cea mai luminată minte din lumea teatrului de după Brecht, dar n-a mai făcut nimic remarcabil de 20 de ani, după ‹Mahabharata›”. După unii, ar fi din cauza francezilor. După alţii, Brook este un mit care se hrăneşte din rezerva acumulată în deceniile trecute, un mit de la care nimeni nu se mai aşteaptă să producă ceva pe scenă, un creator intrat în legendă, care, zice un regizor de teatru britanic şi are dreptate, „dacă ar veni în carne şi oase pe scena Naţionalului şi ar sta doar o oră, oamenii s-ar înghesui la coadă să-l vadă şi să-i spună că e un geniu”.

Dar uite că după 50 de ani de căutări, entuziasme, renunţări şi reluări, şi Brook îşi organizează o premieră în capitala Angliei. „11 şi 12″. Este vorba despre o coproducţie Théâtre des Bouffes du Nord, barbicanite10 şi Institutul Grotowski, cu William Wilkinson pe post de producător asociat. Spectacolul, realizat în limba engleză, are distribuţie internaţională: Makram J. Khoury, Tunji Lucas, Jared McNeill, Khalifa Natour, AbdouOuologuem, César Sarachu şi Maximilien Seweryn. În 2005 s-a jucat la Warwick o variantă în limba franceză a spectacolului, întâmpinată deloc laudativ. Regizorul însuşi, perfecţionist recunoscut (la „Mahabharata” a lucrat numai 20 de ani), n-a fost mulţumit şi a renunţat. În „Threads of Time”, unul dintre volumele de memorii pe care le-a scris, povesteşte că o anume perseverenţă, vecină cu tipicăreala, dar izvorâtă din convingerea că se poate mai bine, moşteneşte de la tatăl său (inventatorul unui laxativ care-i poartă numele şi care i-a asigurat familiei un trai liniştit). Tata, îşi aminteşte Brook, era încredinţat că există întotdeauna o soluţie mai bună. Drept pentru care nu ieşea niciodată din casă fără agendă şi stilou.

Despre versiunea curentă a spectacolului „11 şi 12″, regizorul vorbeşte oarecum entuziast, ceea ce nu-i stă deloc, nici în fire, nici în obicei: „Povestea taie respiraţia oricui o vede”, spune Brook încrezător. Şi adaugă: „Mai ales că este adevărată”. Spectacolul se joacă, comentează cronicarul de la „The Guardian” (care l-a văzut la Paris), pe o scenă aproape goală, presărată cu nisip, „esenţă de Brook” – gol, simplu, profund şi magic. Iar povestea s-a născut după o adaptare a romanului semnat de scriitorul african Amadou Hampaté Bâ, „Viaţa şi învăţăturile lu Tierno Bokar, înţeleptul din Bandigara”, adaptare realizată de Peter Brook şi Marie Hélène Estienne. Eroul ei este Bokar, un înţelept sufit, prins într-o pânză fină şi primejdioasă ca pânza de păianjen, care este războiul religios, declanşator al luptei împotriva violenţei şi a urii cu temei religios. Spectacolul este o variaţiune artistică pe o temă la fel de sensibilă în anul 2010 ca şi în veacurile trecute. Bokar (1875-1939) este membru al unei secte religioase de vază şi călăuză spirituală în satul său din Mali. Secta lui susţine că o anumită rugăciune trebuie rostită de 12 ori, pe când secta rivală afirmă că rugăciunea trebuie spusă de 11 ori. Disputa alunecă în conflict pentru putere asupra Ordinului Sufit Tidjani. Iar Bokar săvârşeşte ce nu trebuie săvârşit: recunoaşte că secta cealaltă are dreptate şi i se alătură lui Hamallah, membru al acesteia. Ce urmează? Întâmplări în buna tradiţie a tragediei, în speţă un război religios, despre care regizorul are ceva de spus în cheie estetică, nu ideologică. Sau cel puţin asta susţine: “Am oroare de teatrul ideologic. Shakespeare nu ne-a spus cum să gândim. Iar pentru Brecht am un mare respect, dar calea lui nu este şi a mea.” „Iar violenţa”, comentează subtil regizorul, „este o formă supremă a leneviei. Războiul pare întotdeauna un mare efort, însă este calea cea mai uşoară.”

În scena cu care se încheie spectacolul, Brook recurge la o parabolă sufită pe care a mai folosit-o: fluturele atras în mod fatal de lumânare. Fluturii se întreabă, cu toţii, ce o fi lumina din vârful lumânării. Cel mai curajos se aruncă în flacără şi se face nevăzut. Iar învăţătorul fluturilor le spune celorlalţi: „Vedeţi? Iată că, în sfârşit, a înţeles. Şi numai el ştie.” După o reprezentaţie cu „11 şi 12″ la teatrul parizian, un tânăr spectator a venit la Brook, povesteşte acelaşi cronicar, şi i-a spus că o asemenea reflecţie despre căutarea adevărului şi preţul plătit poate fi considerată o justificare a atacurilor sinucigaşe practicate de extremiştii de azi. Iar Brook i-a răspuns sarcastic cronicarului, înfuriindu-se puţin: „Presupun că tânărul e foarte încântat de el însuşi şi se simte satisfăcut că a descoperit ce se ascunde în vorbele lui Bokar despre toleranţă: încurajarea atacurilor sinucigaşe!”