Spectatorul de teatru este unul dintre cele mai fascinante personaje ale lumii teatrale. Pierdut în anonimatul complice al publicului impersonal, spectatorul însuşi e prea puţin scos la rampă şi privit în ochi. Din întunericul sălii ai sentimentul că devii una cu ceilalţi, că nu poţi fi băgat în seamă; toată atenţia e concentrată spre scenă, cine să te mai observe pe tine. Chiar şi la aplauze când se aprinde lumina, chiar şi la garderobă când sari peste rând. La teatru e ca într-o gară – lume multă, cu o treabă clară, unde individul se simte aproape la fel de în largul său ca acasă, doar că în public. Uniformizarea individului în mijlocul unei mulţimi funcţionează la fel indiferent de context – fie că eşti în stradă, fie că eşti la teatru, comportamentul mimetic te camuflează perfect. Nu trebuie să afaci altceva pentru a deveni invizibil decât să faci ce fac i ceilalţi. Şi eşti safe.
Există, însă, şi accidente sau „crime cu premeditare” care parcă întorc automat un reflector de la ştangă direct în ochii tăi. Am fost pe rând vecină de scaun cu fel de fel de spectatori care s-au afirmat mai ceva decât actorii pe scenă prin abaterea de la regula nescrisă de a fi anonim. Sunt de neuitat cei doi soţi, pensionari, care au venit să îşi servească cina exact în dreapta mea într-o sală studio – mai întâi o banală eugenie împărţită egal, o bombonică, o ciocolăţică, o banană şi… o portocală au ieşit pe rând din geanta cu fermoar care se închidea şi deschidea şi au fost savurate în ora şi jumătate de spectacol. Cum să uiţi aşa ceva? Apoi la fel de memorabile sunt doamnele care în faţa mea comentau spectacolul ca pe telenovelă la ele în sufragerie. Doar dulceaţa servită cu linguriţă de argint şi paharul cu apă pe măsuţa cu mileu lipseau. Iar când, cu inconştienţă juvenilă, eu, nesocotita de mine, am îndrăznit un „nu vă supăraţi, aţi putea să nu mai vorbiţi, deranjaţi spectacolul” am primit ceea ce meritam: „câtă nesimţire! Voi, generaţia asta, nu mai aveţi niciun respect”. Aşa o fi.
De concertele de sonerii nu mai are rost să scriu încă şi încă o dată. Le ştim, ne dăm ochii peste cap de câte ori se întâmplă, ne enervăm de-a dreptul când acelaşi refren din „Despacito” sună de 2-3 ori. Ne bucurăm când doar bâzâie scaunul vecinului şi ne adaptăm la ecranele luminoase care se aprind intermitent prin sală, sperând, doar, ca nu cumva să avem motive ca următorul să fie al nostru. Dar ce te faci când îţi sună chiar ţie telefonul. Am păţit-o. Şi nu oricum. Fix în mijlocul unui monolog spus în sală, cu lumina plină aprinsă, eu pe interval, la câţiva centimetri de actorul care, pentru ca natura să contribuie plenar la dezastrele eroinei, mă mai şi cunoştea. Nicio groază de nicio fobie, nicio sperietură la niciun film horror văzut în 3D la Imax nu m-a paralizat ca acel Nokia Tune care începuse să își înşire ritmat cele 13 fatidice note ale sale. Aşa că, poate cel mai memorabil moment de spectator în lumina reflectoarelor este cel propriu.
De dată mai recentă este intrată direct în top 3 şi încă nedetronată scena prologului la un spectacol într-un festival când o doamnă fără bilet a ocupat un loc şi a refuzat să îl cedeze celei care plătise biletul pentru acel loc. Iar explicaţia a fost dată într-o logică de-a dreptul kafkiană – ora fiind 19:03 înseamnă că spectacolul a început, undeva într-o lume a ideilor pure din mintea doamnei şezânde. Spectacolul, evident, a început abia undeva pe la 19:10 ca orice spectacol dintr-un festival care întrâzie fashionable-wise. Ei bine, nu. Chiar şi cortina fiind trasă, dacă timpul suveran o dictează, spectacolul era început de 3 minute pentru doamna cea inspirată. Şi anesteziindu-şi victima cu această logică de fier, dar şi cu tupeu veninos, a rămas bine cuibărită în scaun, în timp ce spectatoarea cu bilet în mână şi-a găsit, din fericire, alt loc.
Şi ar mai fi şi aproape bătaia pe care eram pregătită să o iau în numele unei lecţii de bun simţ pe care mă ambiţionam eu să o dau unor spectatori care voiau mort-copt că intre în sală după 35 de minute de la începerea unui spectacol de o oră jumătate, deşi pe biletul pe care îl fluturau ameninţător ca armă şi scut totodată în faţa mea scria negru pe alb, cu litere mici, e drept, pe verso, că odată cu începerea spectacolului accesul nu se mai poate face decât la pauză, dacă spectacolul posedă aşa ceva. S-a lăsat şi fără bătaie şi fără poliţie, doar cu o idee bună – un afiş nu foarte estetic, dar foarte util, lipit cu scotch la intrarea în teatru şi la casa de bilete – „Accesul în sală este interzis după începerea spectacolului”. Iar efectul a fost instant şi cât se poate de benefic. Ca prin famrec publicul, în integralitatea lui, a ajuns la timp.
Amintirile cu spectatori sunt multe şi de toate felurile. Precum spectatorii odată scoşi din umbra ocrotitoare a publicului impersonal. Unul câte unul, odată câştigat de partea teatrului şi a bunelor conduite din sala de spectacol, devin acel spectator ideal pe care cu toţii ni-l dorim cât mai des alături. Cel care ştie cum să asculte şi să aprecieze just, să aplaude nu mimetic, ci inteligent şi în conformitate cu propria impresie despre spectacol, mai entuziast sau mai reţinut, care nu deranjează atunci când se plictiseşte şi fie părăseşte discret sala, fie rămâne cu răbdare până la final. Spectatorul acela care stând lângă spectatorul acela, lângă spectatorul acela, formează publicul acela care întregeşte spectacolul şi îl ajută să fie performant. Aplauze la scenă deschisă pentru fiecare astfel de spectator şi pentru întregul astfel de public.
Print