Când terasele încep să se înmulţească pe trotuare şi umbrelele de soare împânzesc oraşul, e semn că teatrele cam termină de spus poveşti. Oficial stagiunea se încheie şi liniştea intră pe scenă pe timpul vacanţei. Neoficial, în ultima vreme sunt destule teatre care fie mai trag puţin de timp şi îşi conving actorii să mai joace încă o lună, fie ţin uşile deschise şi concurează pentru atenţia publicului cu Campionatul Mondial de Fotbal sau concertele cu lume multă. Dar oficial suntem în vacanţă.
Neoficial vorbind, stagiunea care tocmai s-a terminat nu a fost nici mai bună, nici mai rea decât oricare alta. Cu multe, multe premiere – tabelele şi dosarele şi-ai completat rubricile şi banii din buget, aşa puţini/mulţi câţi au fost s-au cheltuit cu spor. Producţii s-au făcut, slavă Domnului, aşa cum au promis managerii autorităţii când au semnat contracte. Activitate am avut. Din punct de vedere cantitativ stăm bine şi ordonatorul principal de credite poate fi mulţumit. Cam aici se termină vocabularul meu de lemn şi enumerarea punctelor tari ale stagiunii tocmai intrate în vacanţă.
Ca un elev conştiincios, stagiunea 2017-2018 îşi prezintă carnetul de note şi părinţii mândri – nevoie mare, teatrele şi autorităţile dătătoare de fonduri privesc cu mândrie cum şcolerul a trecut şi anul acesta. Mai cu o corigenţă, mai cu un cinci de trecere, dar măcar nu am „rămas pe vară” cu teatrul nostru. Tot e ceva. Dar dacă ne punem ochelarii la ochi şi ne uităm şi ce note are odrasla noastră, mânca-o-ar mama, parcă nu am prea mai avea de ce să îl ducem pe Goe la Bucureşti.
Din punct de vedere calitativ nivelul nu a excelat cu nimic. În afară de câteva vârfuri incontestabile, dar previzibile, nicio surpriză de proporţii, niciun zvânc consistent care să promită un wow. Câteva dezamăgiri şi speranţe înşelate, câteva triumfuri personale, câteva regrete că s-ar fi putut mai bine, câteva răsuflări uşurate că se putea mai rău şi o stare generală de căldicel şi bine că e bine şi Doamne-fereşte să fie rău. Fără riscuri majore, fără o viziune clară, am mers cumva în inerţie, ne-am făcut conştiincios treaba şi ne-am uitat cum mai trece un an.
Şi poate că e bine să fie aşa. Din multe intenţii bune să se cearnă doar câteva capodopere. Numai că nu prea există capodopere. Acel spectacol-locomotivă despre care să se vorbească peste ani. De fapt, nu prea mai e timpul prielnic unor asemenea întâmplări. Nicio stagiune recentă nu a avut parte de un spectacol-ecou. Iar atunci când, poate, era cazul, urechile au fost surde şi ochelarii neşterşi. Sau poate, cine ştie, nu ne merităm marile spectacole pentru că suntem incapabili să le percepem ca atare. Dar parcă prea suntem surzi şi orbi cu toţii. Dintre multele „reuşite notabile” parcă prea nu sare nimic în ochi. Şi cele care se apropie de miracolul acelui eveniment teatral pe care îl visăm cu toţii au câte ceva lipsă. Ba o viziune regizorală nu îşi găseşte distribuţia potrivită, ba mari roluri se pierd în spectacole nu le fel de mari, ba o scenografie care te zăpăceşte de cap ilustrează doar un demers drăguţ şi atât. Ori suntem noi prea mofturoşi, prea le-am văzut pe toate, ori toate cele pe care le vedem nu se nasc sub zodiile cele mai fericite.
Închid ochii şi dau plaz filmului celor nouă luni de teatru ale stagiunii. Scenele se succed destul de greoi la început, imaginea nu e tocmai clară, chipurile sunt şterse, nicio imagine familiară, apoi un cub străin pe scena de la TNB şi un rus care face minuni în cubul ăsta rotitor, apoi Andrei Huţuleac e Hamlet şi gustul sărat al lacrimilor care îmi curg pentru prima dată în viaţă pentru prinţul Danemarcei în scena în care îşi îmbrăţişează tatăl, apoi Victor Rebengiuc şi Mariana Mihuţ şi întâlnirea cu marile roluri şi marea frică de moarte şi marea lecţie de actorie din „Regele moare”, apoi un decor din nisip şi poezia în mişcare a candidei Erendira şi a bunicii sale fără suflet la Timişoara, apoi un pat de spital şi Bogdan Zsolt în „Îngeri în America” la Cluj, cântecele Adei Milea şi „Visătorul” său de la Piatra-Neamţ, apoi Florin Piersic Jr. şi eu lângă el pe scena de la Point, luată din sală în rol de profesor de literatură universală, în „O mie de motive”, apoi Rodica Negrea şi Andreea Grămoşteanu în două roluri care mi-au dat sonorul pe „mute” la ieşirea din teatru prin consistenţa şi dificultatea lor în „Ţinutul din miezul verii”, un hohot de râs sincer la „Titanic vals” de la Metropolis, un alt hohot de râs complice la Sibiu la „Povestea prinţesei deocheate” a lui Purcărete, întru asumare personală a superficialităţii orgolioase în întâlnirea cu teatrul asiatic.
Şi „The End”. Abia dacă am strâns de un scurt-metraj. Bine şi-atât. Refuz să apăs rewind şi să pornesc filmul pe care l-aş propune la „Zmeura de Aur” a stagiunii. Mă tem să nu iasă o trilogie.