Îmi place să cred că personajul care îl defineşte pe Ştefan Radof, de aproape 20 de ani încoace, este Spirache, cel din Titanic vals montat de Dinu Cernescu în 2002, la Teatrul “C.I.Nottara”. Actor şi personaj, imaginea omului care rămâne frumos. Frumos, oricare i-ar fi povestea. Şi pentru că povestea i-a fost scrisă de ceilalţi, Stefan Radof scrie poezie : “Pe furiş am atins/ Triunghiul de aur,/ Cu buricele fripte/I-am deschis pleoapa.// Îngerul văzului/ Se uita pieziş:/ <Numai tu ai rămas,/ Poetul şi rana?>// <Numai eu, Doamne,/ Numai eu în migdalul/ Ochiului tău putrezitor,/ Să-ţi fiu hrană…>”
În 1972 publica primul său volum de versuri, Casca de foc, la Cartea Românească. Este editura la care au apărut şi următoarele două volume, Iris (1976) şi Statui în iarbă (1983). Tot Cartea Românească i-a publicat, în 2008, Balade Doamnelor, Balade. Li se adaugă Şoimul în iarnă (Ed. Eminescu, 1994) şi Efectul de seră (Ed. Muzeului Literaturii Române, 2002).
Teatru, film, televiziune şi radio. George Rafael, Dan Nasta, Sanda Manu, Sorana Coroamă-Stanca, Alexa Visarion, Dan Micu, Lucian Giurchescu, Ion Cojar şi lista regizorilor de teatru cu care a lucrat în teatru poate continua. La fel de pline sunt şi listele pentru film şi tv. Andrei Blaier, Lucian Pintilie, Mircea Mureşan, Eugen Petringenaru pentru film… Iar pentru televiziune, regizorii Radu Penciulescu, Andrei Brădeanu, Dan Necşulea, Silviu Jicman…
Am să amintesc acum doar câteva nume reunite sub titlul unui musical preluat de televiziune (pe atunci, singura din România) de la “Nottara”: Carmen Stănescu, Ştefan Iordache, Alexandru Repan, Emil Hossu, Melania Cârje… Ştefan Radof în Bună seara, domnule Wilde. Greu de uitat. Cum şi alte multe, foarte multe spectacole de teatru, tv sau radiofonice în care a jucat împreună cu mai tineri sau mai vârstnici colegi sunt greu de uitat. Există şi memoria peliculei: de la Dimineţile unui băiat cuminte (un rol episodic, în 1967) la Iuliu Maniu, rol în care l-a distribuit Sergiu Nicolaescu (Începutul adevărului/ Oglinda, 1993), prezenţa sa a însemnat întotdeauna un punct de sprijin şi de siguranţă pentru întreaga echipă.
S-ar cădea notate şi succesele internaţionale, premiile obţinute la festivalurile de teatru din Franţa, Danemarca, Mexic, Bulgaria, precum şi cele patru premii pe care i le-au acordat în anii 80 criticii români de teatru (ATM). Niciun premiu UNITER. Cu filmul Prea mic pentru un război atât de mare (regia Radu Gabrea, 1969) a fost premiat la festivalul internaţional de la Locarno. În 2004 i s-a conferit ordinul Steaua României în grad de cavaler.
Poate că, dacă n-ar fi ales să fie actor, dacă poezia nu l-ar fi ales poet, Ştefan Radof ar fi fost filosof sau preot. Când îi asculţi glasul pe scenă sau în spectacolele radiofonice, când te laşi prins de privirea lui şi purtat de gesturile lui ferme, ştii că omul din faţa ta este şi actor, şi poet, şi filosof, şi preot.
Într-o convorbire pe care a avut-o în 2009 cu un vechi şi bun prieten, gazetarul şi scriitorul Stelian Ţurlea, Ştefan Radof vorbea despre misiunea de “îmblânzitor” a omului (www.zf.ro/ziarul-de-duminica): “Cum aş vrea să mă vadă lumea: ca poet sau ca actor?!
Vezi tu, dragă Stelică, acum, când mă apropii de Marea Decolare, descopăr că noi, oamenii în general, nu venim întâmplător pe această planetă albastră, pe cât de atrăgătoare, pe atât de devoratoare, nu! Venim cu o misiune precisă, aceea de îmblânzitori. Prima misiune a fost să împodobim cu lăuntrul nostru propriu-ne trup, fiindcă nu întâmplător ni s-a dat să locuim într-un animal, apoi restul e spus atât de adevărat de Micul Prinţ al lui Antoine de Saint-Exupéry… Într-un jurnal de tinereţe, Poezie şi Adevăr, alt prinţ, Wolfgang von Goethe, întrebându-se de ce scrie poezii, a descoperit că de fapt toţi oamenii au această disponibilitate, numai că nu toţi simt nevoia să şi-o exprime sau să conştientizeze asta decât în clipe de maximă tensiune luminoasă sau tragică, de mare bucurie sau durere… <Aşezat pe labele mele de fildeş/ Îmblânzitorii mei ochi/ Pândesc beregata ultimei pofte capitale/ Moartea!>”
Print