Iată că un cotidian popular ţine morţiş să fie “cultural” şi să-şi informeze cititorii despre ce se întâmplă în lumea artelor neaoşe, cuprinsă acum de toropeala văratică ce va ţine câteva luni. Lăudabilă atitudine! Ce poate fi mai înălţător şi mai nobil pentru un ziar care cică se respectă?
Lunea trecută, după ce Yorick îşi făcuse datoria, cu toată stângăcia şi reaua-credinţă pe care i-o aruncă în matusalemica-i cârcă toată suflarea rămasă fără strop de umor, apărea în “Evenimentul zilei” un articol plin de avânt intitulat “De ce plâng actorii” (http://www.evz.ro/detalii/stiri/de-ce-plang-actorii-898693.html). Cum să nu citeşti un text cu un titlu atât de gazetăresc-patetic, îndeajuns de isteţ să nu dea nici un indiciu despre tema propriu-zisă sau despre conţinut? Punct ochit, punct lovit.
L-am citit perplex până la capăt. Şi perplex am rămas! Înduioşat, fără îndoială, de efuziunea sentimental-naivă a autoarei, care a scris o struţocămilă fără cap şi coadă. Articolul cu pricina, inocent în desuetudinea lui, mai că-ţi stoarce lacrimi, pe cuvânt! Socot că autoarea a dorit să creeze un efect emoţional, numai că de la un blazat răutăcios ca mine n-a izbutit să scoată decât un râs cu lacrimi, prin ingratul efect al umorului involuntar.
Să mă şi să vă explic. La mijlocul lui 2010, autoarea scrie scârţa-scârţa pe hârtie un text despre spectacolul “O noapte furtunoasă” de Caragiale, în regia lui Felix Alexa, care se joacă la Naţionalul bucureştean din 2002. Spectacol bun, de altfel. Nu despre asta e vorba. Vorba e că textul cu pricina nu e o cronică (chiar dacă ar fi fost un gest anacronic pentru un cotidian, n-aş fi zis nimicuţa), nu e un reportaj, nu e un text de opinie, nu e un text informativ. Atunci, ce să fie el oare? Ghici ciupercă ce-i? O struţocămilă, cum spuneam, din care nu pricepi ce a avut autorul a-ţi comunica. Mesajul să fie oare că actorii plâng când iau aplauze… furtunoase? Îmi dau lacrimile, zău aşa!
Bun. Să vedem “abordarea”. E năstruşnică tare, parol! Şi stilul e cum nici că s-a mai văzut decât la cei care descoperă, cu uluirea inocentului, teatrul. Elementele “particulare” ale “abordării” ar fi următoarele, după umila mea părere:
Constatarea 1: “Perenitatea piesei care a avut premiera acum aproape opt ani, în octombrie 2002, ar fi putut limita interesul potenţialilor spectatori la elevii de liceu şi studenţii aflaţi în vârtejul examenelor, sau la pensionarii nostalgici.”
Îmi place, recunosc! Uite aşa aflu şi eu o noutate, anume că “O noapte furtunoasă” a avut premiera în 2002! Bineînţeles că autoarea vrea să spună, dar nu poate (ca atâţia alţii!) premiera spectacolului (nu a piesei!), a unui anumit spectacol, cel semnat de Felix Alexa! Dar regizorul nu îi pare obligatoriu de menţionat, e un detaliu care nu ne trebuie! Dacă mă prefac neofit, înţeleg de aici că celebra piesă a lui Caragiale (“proaspătul”, cum îl caracterizează autoarea) a avut premiera în 2002. Şi cuget, naiv, că poate chiar există neofiţi care deschid paginile de cultură din EVZ! Ce să priceapă, sărmanii?
Constatarea 2: Oamenii vin la teatru. Mă bucur pentru autoare că a făcut o descoperire! Bravo! Creşte inima-n mine când văd câte mai află noile condeie şi speranţe ale gazetăriei din ţara lui Caragiale!
Constatarea 3: Oamenii vin în număr mare chiar şi la spectacole după piese clasice. Bravo! Autoarea descoperă roata şi descoperirea i se pare demnă de comunicat! Că doar numai în România mai merg oamenii la spectacole după Shakespeare sau Molière, nu-i aşa?!
Constatarea 4: Să faci teatru înseamnă… multe lucruri! Tot o noutate, aşadar! Iată ce înseamnă observaţia personală şi ce rol important are ea într-un articol! Ce bine că autoarea a aflat, că “să faci teatru nu înseamnă doar să memorezi şi să reciţi frumos”, cum se pare că ar fi crezut! Eu sunt bucuros tare, în ideea că mai bine mai târziu decât niciodată: ”Au mai văzut că să faci teatru nu înseamnă doar să memorezi şi să reciţi frumos, ci şi să ai o condiţie fizică bună – Spiridon (Rodica Ionescu) executa cu nonşalanţă mişcările unui militar de carieră cu ore de instrucţie la activ, iar junele Rică Venturiano (Dan Puric) escalada schele şi ferestre cu agilitatea unei feline şi graţia unui clown – dar şi prezenţă de spirit pentru a face faţă neprevăzutului de pe scenă.”
Cam aşa stau lucrurile. Iată “ideile principale” ale articolului care m-a năucit şi năuc am rămas de atunci de pregătirea, abordarea şi stilul jurnaliştilor culturali din urbea ce se întinde pe cele două maluri ale Dâmboviţei. Şi ca să aflaţi concluzia struţocămilei, de o logică aiuritoare, vă las să citiţi şi să vă minunaţi.
Print