La nici 35 de ani, un critic literar a semnat o impresionantă monografie ideologică despre un scriitor interbelic scos din uitare și pus în discuție după publicarea Jurnalului său în 1996. „Evreul improbabil. Mihail Sebastian: o monografie ideologică“, studiul publicat de Mihai Iovănel la Editura Cartea Românească, este la polul opus cărții despre care scriam data trecută, adică e un studiu care mi-a depășit așteptările, deloc mici, o carte convingătoare ca o demonstrație matematică, etalând calitățile numeroase ale unui critic aflat la debutul în volum. De altfel, autorul a și câștigat Premiul Tânărului Critic al anului 2012 al Galei Tinerilor Scriitori.
La origine o teză de doctorat, studiul său privește în lumina rece, dar indispensabilă, a lucidității una dintre acele secvențe din literatura română despre care mai toată lumea vorbește, dar despre care mai nimeni nu citește. Cazul Mihail Sebastian este supus unei investigații pertinente și rafinate ce pornește de la reconstituirea în detaliu a identității biografice, ideologice și artistice a evreului victimizat, prins între tabere și regimuri, aflat mai mereu în intervalul dintre părți adverse: imaginea lui Mihail Sebastian, așa cum se conturează fără judecăți emoționale, se îndepărtează de portretul dulceag al idealistului ce-i cade victimă istoriei, șablon perpetuat câteva decenii.
În studiul lui Mihai Iovănel, fundalul epocal desenat în detalii, acolo unde se ascunde diavolul, dar și adevărul, creează o identitate lipsită de orice radicalitate în toate planurile ei. De altfel, în lumina acestei cercetări minuțioase, în care criticul joacă rolul detectivului cu minte-brici ce reușește să găsească în labirint indiciile necesare, Mihail Sebastian apare, înainte de toate, ca scriitor/ om al opțiunilor neradicale, ca identitate nehotărâtă și deschisă, ca entitate pacifistă într-o epocă belicoasă – pentru naționaliștii evrei, este un asimilist, pentru Garda de Fier și pentru naționaliștii din pulpana lui Nicolae Iorga, el întruchipează inamicul, ca și pentru societatea antisemită reglată prin legislație de statul român în anii ’30. „Condeiul său sprinten de gazetar nu poate masca lipsa lui fundamentală de orientare politică. Ideologic, Sebastian e departe de a fi o structură vertebrată; scrie, s-ar putea spune, încotro îl împinge ispirația literară (deși trebuie luată în serios, cu toate excesele ei, și argumentarea Martei Petreu, după care articolele lui Nae Ionescu inspiră în numerose cazuri tânărului discipol un traseu)“, scrie autorul. Și inspirația literară nu-l împinge foarte departe, nu atât de departe cât să ajungă un scriitor de raftul întâi.
De altfel, această abstracțiune pe care o numim inspirația literară cea care-i joacă scriitorului una dintre marile feste, anume cea generată de romanul „După două mii de ani”, de celebra prafață a mentorului Nae Ionescu etc. Iar „lipsa fundamentală de orientare politică“, pe care criticul o detectează printr-o analiză onestă, amplă, care descoperă și exhibă dedesubturile unei epoci și ale unei generații prin mai nimic oneste, pare dublată de o lipsă fundamentală de adecvare – pe de o parte, în plan ontologic, în plan ideologic, în plan estetic. După o amplă, fascinantă discuție în jurul romanului „După douăzeci de ani”, discuție în care se aud limpede vocile tuturor părților implicate, iar ochiul criticului scrutează calm orizontul și ceva în plus, autorul ajunge la o concluzie verosimilă, coerentă și convingătoare: „Se poate spune că, urmându-și prejudecata estetică, Sebastian a greșit – în termeni pragmatici, nu ideali – strategia prelucrării romanești a temei. O chestiune de balistică a discursului: prea multă ambiguitate, prea multe antinomii netranșate – iată, formulată în câteva cuvinte, eroarea de transmitere a mesajului. Sebastian n-a evaluat bine contextul – unul al polarizărilor clare: stânga-dreapta, fasciști, marxiști, democrați-extremiști etc.; la adresa acestui context, dispozitivul dialectic al romanului era o sfidare – o sfidare căreia i s-a dat curs, întrucât romanul a forțat contextul să vocifereze, să se demaște ca polaritate ireductibilă.
Din păcate pentru Sebastian, principiul autonomiei estetice e un lux teoretic rezervat perioadelor de prosperitate care joacă pe mize mici și își vehiculează cu bonomia dată de bunăstare cuvintele-cheie ale vocabularului. În momentele de criză – iar în 1934, anul apariției romanului, e un astfel de moment – identitățile devin supraindividuale. Oricât ar vrea Sebastian să mai funcționeze, în numele scurtei utopii postbelice, ca scriitor privat, contextul nu i-o permite: îl trage afară și e în regulile jocului să o facă. “
Sebastian este, simplificator sau chiar vulgar spus, un inadaptat, dar nicidecum, în niciun fel, o victimă. Autor de romane, nuvele și piese de teatru în care evadarea/aventura prilejuiesc mereu pagini cu farmec, dar în gen minor, gazetar la publicații din diverse tabere ideologice – Cuvântul, Revista Fundațiilor Regale, Viața Românească, Rampa etc. -, profesor la diferite instituții, îndrăgostit incert și amant asemenea, purtător de visuri vagi, Mihail Sebastian îi apare cercetătorului ca entitate deschisă, și în sensul de indecisă, ca o ființă a intervalului, ca o personalitate ce stă sub semnul accidentului – cu viața ei, cu moartea ei, cu eurile ei.
Deși face slalom printre șabloane, criticul se oprește aproape la fiecare și le demontează din câteva mișcări. Având grijă să aminteasă la tot pasul, într-un fel sau altul, de acel Sebastian creat prin aborări ignorante/ idealizante, Mihai Iovănel descoperă și explicitează nu un Sebastian inferior acestuia, un scriitor ale cărui cărți vor rămâne în raftul al doilea și un evreu din bălțile Brăilei care l-a adulat pe Nae Ionescu, dar care nu a îmbrățișat până la capăt nicio ideologie. Prins între ideile care-i agită epoca, Mihai Sebastian rămâne, în viziunea autorului, o conștiință ocolită de absolut, tipică și atipică în același timp. Explicitat subtil, portretul lui apare la fel de convingător ca și portretul celui care l-a reconfigurat, după ce a înviat și a explicat ideile, figurile, întâmplările unei epoci care a stârnit multe, dar nu suficinte valuri de cerneală.
Print