Sunt superficial, deci exist

Iată, dragii mei, o „definiţie” a stării în care se scaldă, de câţiva ani, mass-media din România. Suprafeţele în care preferă să înoate alene, fără se avânte în adâncuri, că n-are nici vreme, nici dorinţă de aşa ceva, a făcut din ziare şi din posturile de televiziune campioane ale cantităţii şi ale înţelegerii şchioapete a realităţii. Cantitatea este totul, viteza înseamnă enorm, calitatea nu importantă.

Pentru a nu ştiu câta oară, aceste gânduri mi-au revenit, fără pic de plăcere, când am citit „Havel.Şi după”, articolul lui Marian Popescu (http://www.artactmagazine.ro/havel-si-dupa.html) din www.artactmagazine.ro Înainte de toate, îmi scot tichia de bufon în faţa acestei reveniri (îmi place să cred că este vorba despre aşa ceva sau măcar despre un semn ori despre o posibilitate). Vocea lui Marian Popescu, connaisseur în ale teatrului şi în ale comunicării, profesionist interesant al discursului critic, se face auzită acum, după ceva ani de tăcere, într-o chestiune pe care pârlitul de mine a semnalat-o de mai multe ori. Dar cine să aplece urechea la vorbele unei tărtăcuţe care nu există decât în închipuire? În cuvinte simple, iaca un glas care vorbeşte logic şi elegant despre o anume superficialitate a discursului omagial. În cazul de faţă, la moartea lui Vaclav Havel. Scria atunci Yorick cel cârcotaş că ai voştri comentatori şi analişti, puzderie din ei pricepuţi la toate, mulţi înzestraţi doar cu judecata şi cultura încurajate de presă, au amintit în treacă că luptătorul pentru libertate, politicianul Havel, a avut şi o legătură cu ispititoarea Thalie. Nu mare lucru, se înţelegea, era doar o informaţie secundară.

Şi iată că trebuie să vină un universitar, un cunoscător al teatrului, să atragă atenţia asupra dimensiunii hotărâtoare din destinul împricinatului Havel, asupra unei profesii sinonime cu libertatea: „Poate tocmai faptul că a fost un om al scenei l-a format ca politician şi gînditor extraordinar. De multe ori e surprinzător, pentru cei care profesează dinamica ideilor, că exact mediul creativ, artistic, care alături de scris, e cel mai bun conductor în privinţa formulării şi comunicării ideilor – şi anume teatrul, artele performance-ului – provocă unor oameni de cultură această reacţie minimalizatoare. Da, sigur, Havel e important în contemporaneitate şi va rămîne un reper major în procesul democratic european, un deschizător de drum, unul care a permis «deşteptarea primăverii» în ultimele decenii de comunism şi apoi a condus, ca un lider adevărat, charismatic, un popor spre a-şi întîlni destinul. Dar el a fost şi om de teatru. Cîţi pot spune că au făcut asta?  Să treci de pe scena teatrului pe «scena» propriului popor?” Da, severi şi moralizatori comentatori din România, Havel a fost, ca să preiau nuanţa ironică a lui Marian Popescu, „şi om de teatru”. Să aibă vreo legătură cu lupta lui pentru democraţie?!

Despre „creativitatea protestului” şi „protestul creativităţii”, profesionist amintite de autorului articolului într-o înlănţuire argumentativă cum rar găseşti prin gazetele dâmboviţene de orice fel, ele sunt, fireşte, „în chestie”, numai că nimeni de pe aici nu s-a obosit să se gândească la ele în intervenţiile publice. S-au perindat pe micul ecran, la moartea lui Havel, comentatori de politică externă, politicieni şi analişti de tot soiul, dar niciun om de teatru. Sau poate tărtăcuţa mea o fi aţipit chiar atunci. S-au repezit cu toţii să-i ridice osanale unei personalităţi din care nu au priceput mai nimic. Şi aşa fac mai mereu. Unii din asta-şi câştigă pâinea. Şi pentru că cei care chiar ştiu ce spun preferă, din ce în ce mai mult, turnul de fildeş. Cum să nu-i înţelegi?

 

 

Print

Un Comentariu

  1. Marian Popescu 06/03/2012

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.