Ne-am obişnuit să asociem cuvântul „pescăruş” cu libertate, zbor, alb, puritate, fragilitate, plutire, mare, orizont… Când ne gândim la piesa lui Cehov plonjăm şi mai adânc în stereotipuri şi ne vin imediat în minte Nina cea naivă, puterea de a îndura, neputinţa lui Treplev, forme noi, un lac feeric şi oamenii de prisos care vorbesc mult, beau vodcă şi sunt incapabili de acţiune. Aţi văzut recent măcar fotografia unui pescăruş? Capul lui, mai exact. Ochii ficşi, meschini şi ameninţători, ciocul puternic, ascuţit şi coroiat, alura de prădător pur-sânge. „Hrana pescărușilor este atât animală cât și vegetală, ea constând din deșeuri de la navele de pescuit sau de la fabricile de conserve, din pește, crustacee, moluște, sau alte animale marine mai mici, ca și din rozătoare. Speciile mari de pescăruși, jefuiesc cuiburile altor păsări sau chiar vânează păsările adulte, care sunt de obicei bolnave. Speciile mici de pescăruși se hrănesc cu insecte și viermi.” Măcar printr-un exerciţiu de imaginaţie, ar fi interesant de alăturat „pescăruşului” atribute precum feroce, orgolios, egoist, solitar, crâncen, indiferent, crud. Cum ar arăta atunci o montare a celebrului text anchilozat în canoane?
Claudiu Goga a propus la Teatrul de Comedie un spectacol care ocoleşte abil obişnuinţele şi preconcepţiile adunate în timp. Nu zguduie din temelii sensul, însă vorbeşte pe limba oamenilor de azi. Cuvintele alese de el ca eşafodaj al viziunii regizorale sunt “iubire, sex, obsesie, trădare, ratare, moarte, artă”. Unele exploatate din plin, altele doar trecute în revistă, ele se regăsesc în această actualizare a cărei reuşită este, într-adevăr, aşa cum îşi propune regizorul, „nu o punere într-un timp, ci o scoatere din timp”.
Accentele cad de această dată mult mai echitabil şi, astfel, personajele de fundal îşi au propriile momente de glorie, în detrimentul celor centrale, care pierd ceva din complexitatea ghemului de relaţii. În scene de câteva replici, Dorn – Vladimir Găitan – şi Polina Andreevna – Carmen Tănase – aduc un univers bogat, drame personale puternice, emoţie şi mult adevăr scenic. Apoi, numai prin prezenţă, poartă cu sine aceste destine chinuite din care vedem doar cioburi colorate; două partituri prea des tratate superficial, care acum, bine puse în valoare de regizor şi susţinute impecabil de doi actori nu doar carismatici şi sensibili, ci şi foarte atenţi la nuanţe şi detalii, sunt, poate, cel mai mare câştig al montării.
Un alt cuplu care a primit atenţia refuzată de-a lungul tradiţiei este Maşa-Medvedenko. Ea nu mai este bine-cunoscuta femeie resemnată, îndrăgostită fără speranţă, alcoolică şi demnă, care poartă „doliul vieţii” ei. Şi nici el nu mai e doar învăţătorul laş, supus şi penibil. Maşa – Mirela Oprişor – e femeia dintr-o bucată, care se alintă, poate prea mult şi prea demonstrat, când bea fără reţinere de faţă cu toată lumea, tristă şi dezarmată, prea mândră să arate asta celorlalţi. Singurul căruia îi cere ajutorul e Dorn, într-o scenă inteligent construită care, în sfârşit, speculează ipoteza, existentă în text, că acesta i-ar fi tată. Iar Medvedenko – Dragoş Huluba – e raţional, energic şi cât se poate de brutal; nu ezită să îşi lovească soţia şi îşi primeşte soarta bărbăteşte.
Celebrul cuplul Arkadina-Trigorin – Emilia Popescu-Ştefan Bănică – funcţionează pe un singur palier: scriitorul obosit supus de actriţa plină de viaţă. Din păcate, lipseşte din formula justă al treilea factor: Treplev. Şi nici Nina nu face ca rezultatul să fie mai spectaculos în ceea ce priveşte acest binom, prea uşor scos din sistemul de ecuaţii şi rezolvat cuminte cu o scenă care se vrea de efect. E atât de banal să văd în timp real că Arkadina îl stăpâneşte pe Trigorin prin sex, inutil să asist la un act sexual mimat stângaci de doi actori vizibil jenaţi de această ipostază, încât personajele se micesc şi îşi pierd din anvergură. Pe tot parcursul piesei Emilia Popescu nu are statură de eroină, forţa de a fi şi de a subjuga prin prezenţă şi nici nu ar avea cum când merge desculţă, cu machiajul curs pe faţă, obosită şi prea puţin feminină. Iar Ştefan Bănică, dincolo de farmecul personal, e foarte minuţios, precis şi calculat în interpretare. Merge pe cărări bătătorite în construirea personajului, dar o face just şi foarte asumat.
Şi ar mai fi Treplev – Alexandru Pavel – şi Nina – Anca Dumitra. Interesantă opţiunea regizorală de a-i acorda în contra-timp. El este la început febril, înverşunat, colţ cu patologiciul, iar ea cuminte şi uşor de păcălit de orice bărbat care să îi inspire faima la care visează cu sinceritate. La final Kostea devine lucid, temperat şi îmblânzit, pentru ca Nina, înşelată, trecută prin viaţa aşa cum e ea, fără strălucire sau glorie, e în mod cert atinsă de nebunie. Alexandru Pavel dozează cu tact parcursul interior al lui Treplev şi reuşeşte un rol echilibrat, chiar sensibil; un portret complet al acestui rezvrătit îngenunchiat. Partenera sa, în schimb, pierde de prea multe ori tonul replicii şi joacă obositor de ilogic cuvintele din text. În scena finală, cel puţin, când Nina prezintă semne clare de schizofrenie, trăirea exagerată, combinată cu înţelegerea parţială a temei, face ca mintea mea să zboare la personaje comice cu dublă personalitate din filme fantasy, mai degrabă decât să empatizez cu ea şi să cred într-adevăr că importantă „nu e gloria, nu e strălucirea…”
Finalul metaforic, filmic aproape, pandant inspirat la îngroparea pescăruşului din actul II, e sincer emoţionant şi mă face să aplaud fără strângere de inimă. „Pescăruşul” lui Cehov, în traducerea Maşei Dinescu, montat de Claudiu Goga la Teatrul de Comedie e un spectacol curajos. Nu caută forme noi cu orice preţ, în schimb, lucrează serios cu cele vechi, către un rezultat deloc de trecut cu vederea. Atunci când cauţi să spui ceva important, valabil şi original, inevitabil exagerezi din când în când. E de apreciat sondarea atentă în anatomia relaţiilor şi valorizarea fiecărui personaj. Chiar şi lacul de zgură, graffitiul pe faianţă şi trunchiul de copac butaforic îşi găsesc locul în acest puzzle care se compune chiar şi cu piese lipsă. Legea compensaţiei funcţionează cum nu se poate mai bine în favoarea produsului finit. Pot să văd pădurea; uscăturile îmi dau voie de această dată.
Print