Svejk à la carte după reţetă

Teatrul şi gastronomia au câte ceva în comun. Reţetele de pildă. Iar uneori arta culinară se dovedeşte mai inventivă decât cea dramatică. Chefii în bucătăriile lor caută constant să îmbunătăţească, să adauge, să testeze şi să inoveze. Reţete vechi de sute de ani sunt reinterpretate şi rafinate. Ingredinete secrete, tehnici de gătit neaşteptate, precizie şi multă pasiune, iar preparatele sunt pe măsură. În teatru, odată ce regizorul găseşte reţeta succesului cu greu renunţă la ea. Variaţiuni pe aceeaşi temă şi o structură de cardiogramă ce poate fi trasată prin toate spectacolele. Diferă piesa, actorii, dar reţeta îşi face liniştită treaba. Şi chiar dacă funcţionează în majoritatea cazurilor, tot reţetă rămâne.

Alexandru Dabija a aplicat reţeta sa şi în spectacolul „Svejk” după Jaroslav Hašek de la Teatrul Odeon. De data aceasta cu destul de mult succes. Fără, strălucire, însă. Fără Stele Michelin. Ingredientul secret (uşor recognoscibil) este umorul relaxat. Lăsând impresia unui efort personal de creaţie moderat, Alexandru Dabija îşi lasă actorii să se desfăşoare. Amprenta proprie de interpretare şi inspiraţia comică este uşor de detectat la fiecare în parte. Iar dacă spectacolul are noroc şi spiritul ludic se regăseşte între cei din distribuţie, atunci reţeta funcţionează. Condimentul muzical marcă înregistrată poartă semnătura Adei Milea şi de data aceasta e folosit cu măsură şi efect.

Povestea bravului soldat Svejk are candoare şi cinism, mult umor şi ironie. Acest bărbat jovial, care între două halbe de bere face politică de lumpăn abia aşteaptă să aibă dreptate, să izbucnească războiul, mondial de altfel, şi să plece pe front. Cu inima uşoară şi zâmbetul pe buze, dar cu genunchii măcinaţi de reumatism. Svejk e idiotul simpatic în gura căruia adevărul răsună cu atât mai tranşant. E un personaj care ţi se lipeşte de suflet nu doar pentru că e uşor recognoscibil, ci pentru că are ceva din inocenţa şi melancolia bufonului shakespearian. E înţelept fără să îşi dea seama de asta. Spune ce îi trece prin cap fără teamă de consecinţe. Tichia lui este boneta militară, iar bastonul lui nu are clopoţei, ci baionetă. Într-o lume nebună, el pare cel mai sănătos. Merge cu bucurie înainte, fie că destinaţia sa este casa de nebuni sau linia întâi a frontului. Ar mai bea, doar, o bere înainte.

În spectacolul de la Teatrul Odeon, Svejk interpretat de Pavel Bartoş este doar simpatic. Are carismă, haz, dar nu depăşeşte primul strat de asumare a adevărului acestui personaj-simbol. Degajat, cu farmec, dar fără profunzime. Este mai mult Pavel Bartoş decât Svejk. Glumele sunt la locul lor, improvizaţiile la fel, iar firescul artistic e folosit pe post de tehnică de interpretare. Perfect posibil. Dar, parcă, prea superficial pentru un astfel de personaj. E minunat că Svejk e de-al nostru, că îl ştim, că râdem de el. Şi încă ce frumos ar fi fost să râdem împreună cu el şi, poate, să îl plângem la final.

Distribuţia este numeroasă, iar actorii schimbă mai multe roluri. Există personaje centrale şi apariţii de efect. Cel mai articulat interpret este Mihai Smarandache. Chiar dacă se observă care dintre cele trei personaje i-a plăcut mai puţin, le individualizează pe fiecare şi le construieşte asumat caracterul. Îl ţii minte şi în rolul Palivec cel umil şi sperios şi în soldatul Slavik cel neşlefuit şi în Hoţul de câini şmecher, isteţ şi mândru de metodele sale de capturare a patrupedelor. La fel cum datorită preciziei şi seriozităţii în interpretare o reţii şi pe Ruxandra Maniu în rolul Doamnei Palivec cea deznădăjduită, şi apariţia lui Silvian Vâlcu din începutul spectacolului când amestecă absint pe o tavă în echilibru instabil, şi figura îngheţată a lui Cezar Antal când stă în pluton ca Ofiţer.

Dintre rolurile consistente, Alexandru Papadopol este Lukas, colonelul a cărui ordonanţă este Svejk. Natural, cu un parcurs rotund, construieşte o relaţie susţinută cu partenerul său şi se înscrie în aceeaşi cheie lejeră de interpretare. Ioan Batinaş surprinde în scena în care îl interpretează pe Bretchneider cel pasionat de câini, are reacţii neaşteptate şi bine controlate. Apoi, când devine câine, forma este îngroşată şi nuanţele se amestecă. Mircea Constantinescu exagerează intensitatea vocii şi tonul, logica frazării îi scapă şi construieşte în aceeaşi notă falsă ambele personaje pe care le interpretează. Paula Nicoliţă îşi pune toată energia în rolul baronesei şi apoi o caricaturizează pe Katy Wendler, iar Gabriel Pintilei îşi asumă formal rolul Domnului Wendler.

„Svejk” nu este un spectacol extraordinar. Îşi are minusurile lui – momente mult prelungite şi scene de mijloc care trenează. Îşi are şi plusuri – replici cu haz, scene surprinzătoare, personaje despre care să vorbeşti la ieşirea din sală. Norocul joacă un rol mult prea important, însă, în construcţia lui. Lipseşte atenţia pentru detalii şi unitatea. Este un fel à la carte executat corect, dar fără sufletul unui Chef.

Teatrul Odeon

„Svejk” după Jaroslav Hašek

Regia: Alexandru Dabija

Decor și costume: Andrada Chiriac

Cântece: Ada Milea

Asistent regie: Mădălin Hâncu

Traducerea: Jean Grosu

Distribuția

Svejk – Pavel Bartoş

Kovarik, Un bețiv, Un ofițer – Cezar Antal

Bretschneider, Câinele – Ioan Batinaş

Bernis, Preotul fanatic, Colonelul Kraus – Mircea Constantinescu

Repa, Un deținut – Marius Damian

Doctorul Heveroch – Sabrina Iașchevici

Doamna Mullerova – Dorina Lazăr

Doamna Palivec, Doctor Waiking – Ruxandra Maniu

Baroneasa, Katy Wendler – Paula Niculiţă

Lukas, Kotatko, Un bețiv – Alexandru Papadopol

Comisarul, Pokorny, Ministrantul, Domnul Wendler – Gabriel Pintilei

Doctorul psihiatru, Fata cu câinele – Anda Saltelechi

Palivec, Slavik, Hoțul de câini – Mihai Smarandache

Macuna, Un bețiv, Un ofițer – Silvian Vâlcu

Pioasa Marlena – Veronica Gherasim

Kafka – Dan Iosif

Foto Octavian Tibăr