Posteritatea așteaptă undeva în viitor, și totuși cel mai mare onnagata (actor specializat în roluri de femei în teatrul tradițional japonez) din epoca noastră este de mult ceea ce se cheamă o legendă. Icon al artei kabuki de azi, care păstrează majoritatea elementelor definitorii din genul străvechi, expresie a unei desăvârșiri delimitate de rigori stricte, Tamasaburo are acum 65 de ani, dintre care aproape 60 petrecuți pe scena tradițională, în spectacole lungi, la care spectatorii își aduc provizii, și în nesfârșite ore de repetiții și antrenament. Ca un haiku, învăluit într-o aură de mister, eliptic, inexplicabil, intangibil, actorul s-a așezat cu răbdare în galeria figurilor neverosimile în perfecțiunea lor.
O tușă importantă din portretul lui este deschiderea reală față de ce se află în exteriorul universului tradițional al genului în care excelează. Devotamentul constant față de kabuki nu l-a împiedicat să încerce forme noi, dar asta numai după moartea maestrului care i-a interzis să joace altceva decât kabuki, despre care spunea recent într-unul dintre foarte puținele sale interviuri: „Am un vag presentiment că în viitor teatrul kabuki ar putea trece printr-o criză, dar cred că pentru moment nu e niciun pericol. Mulți oameni vin în continuare să vadă spectacole de kabuki.” Tamasaburo avea să joace într-un film european și să regizeze câteva spectacole, și să încercere câteva experimente, arătându-se și astfel ca excepție – excepție de la regulă din teritoriul strict al teatrului kabuki.
Născut chiar la Tokyo, dar nu într-o familie de actori, Bandō Tamasaburō al V-lea (Nirehara Shin’ichi/ Morita Shin’ichi), pe numele lui complet, a început să joace teatru la șapte ani, ca remediu pentru poliomielită. Morita Kan’ya al XIV-lea, actor kabuki fără urmași, tocmai își căuta un fiu pe care să-l adopte și căruia să-i transmită meșteșugul, căci kabuki este întâi de toate un meșteșug. Și și-a găsit acest învățăcel, care a debutat pe scenă la șapte ani, în 1957, cu numele Bandō Kinoji. Bandō Tamasaburo, numele sub care avea să devină cunoscut, l-a preluat mai târziu, când a și jucat împreună cu tatăl adoptiv în mai multe spectacole.
Când Tamasburo nu împlinise nici măcar zece ani, Yukio Mishima a scris o piesă de teatru special pentru el. De-a lungul anilor care au urmat, multele roluri de prințese și curtezane din repertoriul kabuki pe care le-a interpretat i-au dat nenumărate prilejuri să-și șlefuiască specificul, să epateze cu grația lui, să fascineze cu arta cu care stăpânește un limbaj în care corpul joacă rolul principal. Ce-ți trebuie ca să fii onnagata? Iată o întrebare la care avea să răspundă mult mai târziu: „Îți trebuie o hotărâre de fier, un mediu propice, care să te susțină și, bineînțeles, ai nevoie de hin („clasă, rafinament”). Hin e foarte important – să creezi ceva lipsit de hin e prea ușor. E important și să poți face o deosebire între artă și viața cotidiană, pentru că una dintre ele încearcă să creeze ceva străin de sine în atâtea feluri. În definitiv, nu vorbim despre un bărbat care joacă un rol de bărbat sau o femeie care joacă un rol de femeie, ci despre un bărbat care joacă un rol de femeie, așa că e nevoie de multă pregătire. Un onnagata nepregătit nu are hin și se pervertește foarte ușor. Trebuie să ai un stil de viață corespunzător și să faci pregătirea necesară ca să-ți păstrezi fără efort o frumusețe și o grație rafinate.”
Obsedat de imaginea perfectă a femeii interpretate, „Tamasaburo își asumă vocația ca pe una a falsului”, scrie George Banu în cartea sa „Japonia, imperiul semnelor”, citând cuvintele maestrului: „Nu mergem la teatru ca să vedem un personaj”, zice el. „Dacă-l căutăm, trebuie să-l căutăm în viață. La teatru nu putem arăta natura decât construită. Eu pornesc de la o imagine din gând, pe care încerc să mi-o formez, căci trebuie să ai știința de a-ți hrăni rolul pornind de la o imagine. Dinspre exterior spre interior, iată calea pe care o urmez”. Portretul pe care i-l creionează George Banu în volumul său, în urma unei ample călătorii de studii în Japonia și a mai multor dialoguri față în față, dezvăluie și o asemănare cât se poate de interesanată: „Tamasaburo își mărturisește <iubirea plină de admirație> pentru Greta Garbo, la care vede expresia unei ființe cu dublă identitate: ea ar fi onnagata Occidentului, așa cum el e <Gioconda> Orientului. Amândoi la fel de impreciși, la fel de ambigui. Actorul manierist se prezintă ca un <subiect scindat>, cu identitate schimbătoare. <Când joc nu mai știu dacă sunt bărbat sau femeie>, spune Tamasaburo”.
În 1975, când actorul era în plină glorie, exercitând o fascinație fără margine asupra japonezilor și începând să atragă și atenția Occidentului, se stinge din viață tatăl adoptiv care îi interzisese să se aproapie de oricare altă formă de teatru. Iar Tamasaburo, dornic să experimenteze, face exact invers. Joacă în câteva producții ale „școlii noi” din Japonia și, de asemenea, încearcă și partituri shakespeariene – Desdemona și Lady MacBeth. În anii ’70 acceptă câteva roluri de film, în timp ce-și continuă cariera de actor kabuki, iar în 1974 joacă un rol de femeie și unul de bărbat în „Nastasia” lui Andrei Wajda. Cu câțiva ani în urmă încercase regia de film, iar în 1993 ajunsese la Festivalul Internațional de Film de la Berlin cu „Yume no onna”. Îndrăznește să facă un pas și în ceea ce privește fuziunea genurilor: dansează kabuki pe muzica lui Bach și introduce elemente din genul căruia i-a dedicat toată viața în kunqu, formă tradițională din teatrul chinezesc. Spectacolul său „Pavilionul Bujorilor”, a cărui regie a semnat-o și unde a și interpretat un rol special, a avut un succes răsunător la Festivalul Internațional al Artelor de la Shanghai în 2009.
În toți acești ani actorul ca „o statuetă de porțelan”, cum l-a descris Yukio Mishima, a rămas însă preocupat în primul rând de kabuki. N-a jucat mult în Occident, unde a mers în câteva turnee de poveste. Stranietatea interpretării și amprenta puternic personală lăsată pe arta moștenită au făcut din acest onnagata fără egal, spun specialiștii, un artist cu hin și, mai mult, o legendă. „A doua oară când l-am văzut jucând”, povestește George Banu în cartea amintită, „stăteam departe, într-o lojă aflată mai sus decât sala, și, când a apărut pe hanamichi, podul de flori care străbate sala, nu i-am zărit decât picioarele. Parcă plutea pe deasupra capetelor, ca păpușa aceea bunraku care nici nu atinge pământul, cum zicea Claudel. Femeia luase înfățișarea unei marionete manipulate de o forță invizibilă și atunci, grație artei corpului său, Tamasaburo îți amintea de originile teatrului kabuki, ieșit din formele primitive ale dansurilor de păpuși”.
Print