Un spectacol de aproape trei ore, „Tartuffe” de la Teatrul de Comedie din București, în regia lui Laszlo Bocsardi, se dorește întâi o încercare de a reda textul lui Molière într-o traducere nouă, semnată de Alice Georgescu, care sună atât de firesc și de actual, și, în al doilea rând, o repunere în context a unei piese care a stârnit interesul mai multor regizori în ultima perioadă.
Viziunea lui Laszlo Bocsardi asupra textului este în parte surprinzătoare, pentru că se îndepărtează de la traseul comediei, scoțând în evidență laturi mai degrabă întunecate, luminând personajele din unghiuri neașteptate și lăsând pe alocuri prea mult loc dramei, în detrimentul comediei. Într-o vreme în care toată lumea face comedie, speculează comicul în orice, Laszlo Bocsardi merge împotriva curentului și accentuează zonele dramatice. Și totul, într-un ritm prea lent, care trădează în multe situații ritmul textului și, mai ales, pe al spectatorului de secol XXI.
Într-o scenografie simplă (decorul este semnat de Jozsef Bartha), o scenografie care ar putea servi la fel de bine unei montări cu… „Hamlet”, regizorul plusează în construcția unor scene adânc dramatice, al căror sens rămâne adesea netransparent, cu atât mai mult cu cât nu se dorește ancorat într-o realitate sau alta. De altfel, spectacolul aici păcătuiește. Dorindu-se ancorat într-un „oricând” și „oriunde”, cel puțin în prima parte, nu este cu adevărat consecvent cu sine. Totul se petrece în fața unui „panou” uriaș, tapetat în catifea „cenușă de trandafiri”, și începe ca o dramă de familie, în care doamna Pernelle le ține tuturor un discurs aspru și înflăcărat. Numai că momentul în sine nu se potrivește cu nimic, este departe de contururile lumii în care trăim și, prin costume și abordarea ulterioară, departe și de lumea lui Molière. De la această scenă, până la un punct aproape telenovelistică, și până la final, când Trimisul regelui apare îmbrăcat, purtând perucă și machiat ca la Curtea regelui…, nimic nu lasă să se înțeleagă în ce timp și în ce spațiu își plasează regizorul povestea. Și nici n-ar fi important, dacă atemporalitatea și aspațialitatea ar funcționa cu adevărat și dacă nu le-ar anula tocmai scena finală, evident și fără dubiu dintr-un alt „film”.
La limita cu comedia, Laszlo Bocsardi construiește spectacolul ca pe o dramă de familie, în care la un moment dat se strecoară un intrus și tulbură un așa-zis echilibru. Venirea lui Tartuffe pe scenă este îndelung pregătită, personajul lui e așezat în multiple oglinzi paralele, în care imaginea i se conturează puternic, până în clipa apariției propriu-zise în scenă. Sunt schițate conflictele, sunt ușor exagerate reacțiile, sunt prelungite momentele și ritmul trenează adesea. Virginia Mirea, în rolul doamnei Pernelle, ține discursuri demagogice, Ioana Calotă, în Dorine, joacă un fel de amestec între Puck și doica Julietei, cu mare succes la public, iar Dan Rădulescu, în Damis, e la limită cu un Laertes eșuat în comedie. Pe alocuri, Ioana Anastasia Anton, în Marianne, n-o uită pe Ofelia, iar Anghel Damian, în Valere, îl concurează cu succes pe orice Romeo… Iar intrarea lui Adrian Titieni în scenă, în rolul lui Orgon, cu tava plină de lumânări, amintește vag de „Caligula”. Însă amestecul cel mai reușit de umor și dramă îi aparține lui Adrian Titieni, care-și dozează extrem de bine interpretarea, jonglând frumos cu propria naivitate, cu înțelegerea și neînțelegerea, cu lumina și întunericul dinăuntru și din afară. Subliniind mai mult decât impostura la nivel social, interpretarea lui, în spatele căreia se ascunde ideea lui Laszlo Bocsardi, țintește să cerceteze și să dezvăluie o zonă umană, acel mecanism de înrobire căruia Orgon îi cade în plasă. Regia caută (prea mult) psihologia (și prea la vedere), motiv pentru care scenele par adesea rupte unele de altele și, așa cum se întâmpla și în „Hamlet” de la Teatrul din Sf. Gheorghe, funcționează bine în sine, dar le lipsește de multe ori liantul.
Iar ceea ce trădează cel mai mult interpretarea textului în varianta de la Comedie este faptul că duritatea și supunerea în familia lui Orgon nu sunt cu adevărat justificate de nimic, nici de societate (care societate?), nici de firea personajelor și nici măcar de felul cum sunt configurate ierarhiile. Orbirea lui Orgon, bine surprinsă de Adrian Titieni, frizează pe alocuri absurdul.
În rolul lui Tartuffe, Tudor Chirilă este cel care mizează cel mai mult pe comic. Joacă ipocrizia cu o naturalețe fără cusur și, cel mai interesant, în anumite momente duce „adevărul” propriei falsități până la capăt, pe chipul lui citindu-se aproape autoironia – precum în scena în care este surprins prima dată cu Elmire. Există însă o oarecare lipsă de coerență, pentru că sunt scene în care personajul său frizează un soi de deviere psihică, în care ipocrizia e la limită cu demența, pentru ca în final să apară brusc în costum cu cravată și cu telefon mobil, culmea imposturii bine controlate. Iar acest traseu psihic nu este cu adevărat justificat în spectacol. Cu atât mai puțin scena finală, care vizează, desigur, o (nereușită) înfrățire peste timp, între impostura de pe vremea Regelui lui Molière și cea din zilele noastre, arestată aproape în stil DNA.
Irina Movilă, în rolul lui Elmire, propune un personaj echilibrat, frumos construit, o femeie misterioasă, care păstrează ceva din aerul ei veșnic cehovian, dar inteligent adaptat în context, și reușește într-un exercițiu de seducție excelent condus să creeze, împreună cu Tudor Chirilă, una dintre cele mai frumoase scene din spectacol – frumoase și cu miez.
Ceea ce-i lipsește însă montării de la Comedie este, întâi de toate, ritmul, iar apoi o coerență a ideii, o punere în acord între prima și ultima scenă, care nu se susține în niciun registru. Iar meritul montării și motivul pentru care spectacol sigur merită văzut este interpretarea actorilor…
Teatrul de Comedie, Sala „Radu Beligan”
„Tartuffe”, de Molière
Traducerea: Alice Georgescu
Versiunea scenică: Alice Georgescu şi László Bocsárdi
Regia: László Bocsárdi
Decor: József Bartha
Costume: Zsuzsanna Kiss
Muzica: Árpád Könczei
Asistent regie: Anca Dragomir
Distribuția:
Tartuffe: Tudor Chirilă
Doamna Pernelle: Virginia Mirea
Orgon: Adrian Titieni
Elmire: Irina Movilă
Cléante: Gelu Niţu
Dorine: Ioana Calotă
Marianne: Ioana Anastasia Anton / Alina Rotaru
Damis: Dan Rădulescu
Valère: Anghel Damian
Domnul Loyal: Teodora Stanciu
Trimisul regelui : Cezar Grumăzescu
Însoţitori: Voicu Aaniţei, Matei Arvunescu, Alexandru Beteringhe, Alexandru Cătănoiu, Adrian Piciorea, Andrei Redinciuc
Fotografii Adrian Bulboacă și Alexandra Sandu
Print