Teatru fără concepte structurante

Sub presiunea evenimentelor curente (premiere, festivaluri, gale…), profesioniştilor teatrului de la noi nu le mai rămâne timp pentru reflecţii teoretice. Criticii, şi aşa destul de puţini, scriu de cele mai multe ori articole despre spectacole, cu eventuale priviri rapide asupra câte unui „an teatral”, eventual cu comparaţii între ultimele stagiuni.

Decupajele mai ample, evaluările în cicluri mai lungi de evoluţie aproape că lipsesc. Se mai discută asemenea lucruri în conclavurile profesionale, în colocviile organizate de obicei în cadrul festivalurilor de gen, dar paşii următori, care ar conduce la elaborarea unor studii, nu prea mai sunt făcuţi. Bibliografiile autohtone ale domeniului n-au înregistrat niciodată o abundenţă de sinteze de epocă; dimpotrivă. Revistele de strictă specialitate şi puţinele noastre catedre de teatrologie şi istorie a teatrului încearcă să mai umple puţintel golul, însă cu forţe prea restrânse (profesori puţini, supraîncărcaţi didactic şi – în rest – absorbiţi de producţiile scenice la zi, pe care le urmăresc şi le comentează cronicăreşte, se implică în organizări de festivaluri, jurizează ş.a.m.d.).

(În liniile lui generale – peisaj perfect asemănător celor din alte zone creative autohtone, bunăoară a artelor vizuale. Excepţie face literatura, deservită de un personal exegetic mult mai numeros, care produce bibliografii abundente pe toate planurile cercetării, de la receptarea imediată a producţiei editoriale şi până la teoria literară, comparatistică etc.)

În condiţiile date, nu e – deci – de mirare că mişcarea teatrală românească duce lipsă de concepte structurante. Poate fi invocată şi inerţia unei anumite „moşteniri” istorice, căci până în 1989, în perioada comunistă, eventualele teorii sau programe de grup sau de autor n-ar fi fost uşor acceptate de autorităţi, care urmăreau cu o vigilenţă specială artele cu priză la marele public (teatrul, filmul). Iar în 1990 s-a declanşat iureşul reorganizării instituţionale a domeniului, cu excelente rezultate concrete în primul deceniu postcomunist (spectacole, festivaluri, turnee în străinătate), continuate în remarcabila efervescenţă actuală, oricât de critice ar fi uneori opiniile privitoare la nivelul producţiilor scenice din ultimii ani. Însă în planul concepţiilor integratoare, totul s-a rezumat la ideea „recuperărilor” în anii ’90 şi la cea de „nou val” la intrarea în secolul XXI.

Cele dintâi, „recuperările”, n-au adus decât câştiguri extensive, cantitative: repertorii îmbogăţite cu texte imposibil de jucat înainte de 1989, căci n-ar fi fost acceptate de autorităţi, teme până atunci prohibite (politice, religioase, sexuale…), regizori reveniţi din exil spre a se prezenta în noile lor ipostaze, la maturitate ori la senectute (Mugur, Giurchescu, Şerban, Hausvater ş.a., ulterior şi Ciulei), etape postbelice de inovaţie scenică neconsumate în România din cauza aceloraşi limitări ideologice. O dezbatere – bunăoară – despre un eventual postmodernism teatral autohton, similară celei pornite în literatură încă din anii ’80, n-a avut loc, deşi tot atunci se lansase şi în regie un „nou val” sincron, cu Purcărete, Măniuţiu, Dabija, Galgoţiu, Tompa, Frunză, Darie & comp., dezlănţuit după 1990, furnizor al unei bogate materii de analiză. La o adică, ar fi putut fi aduse în discuţie şi nume din generaţiile anterioare, de la Ciulei la Cătălina Buzoianu. Cronici la spectacole s-au scris, dar conceptualizări supraindividuale nu s-au mai făcut…

În ce priveşte noul „nou val”, propunerile ofensive ale practicienilor şi criticilor afirmaţi de circa un deceniu încoace se sprijină – din păcate – pe opoziţii fragile: teatru alternativ versus teatru instituţionalizat (adică cel „vechi”, de stat, finanţat constant de la buget); spaţiu alternativ versus scenă convenţională; dramaturgie angajată, pe subiecte contemporane versus repertoriu „clasic”. Cu energia vârstei, bătăioşi, crezând cu tărie în opiniunile lor ultra-radicale, junii combatanţi ignoră – din păcate – date esenţiale în ambele planuri: teatrele tradiţionale, de stat, au fost deja infuzate cu experimentalismele mai mult ori mai puţin postmoderne ale „valurilor” predecesoare, încă dinainte de 1989 şi mai ales după 1990, încât au ajuns să ruleze constant un amestec de „clasic” şi „alternativ”; în timp ce „alternativitatea” spaţiilor „neconvenţionale” (baruri, subsoluri ş.a.m.d.) s-a banalizat şi ea, s-a „clasicizat”, epuizându-şi potenţialul avangardist. Iar dramaturgia nouă se dovedeşte de cele mai multe ori excesiv de ingenuă în rulajul de problematici şi limbaje actuale, presupus „dezinhibate”: debusolarea şi depravarea generaţiei tinere, mizerabilism, argouri vulgare, cu mesaje criticiste la adresa „societăţii de consum”, vinovate pentru „lipsa de orizont” şi de şanse acordate compatrioţilor noştri aflaţi la început de drum în viaţă. Ideologie care nu face decât s-o reia pe cea a mişcărilor studenţeşti de la 1968. Drept care programele respectivelor grupuri „alternative” sunt doar teziste, fals-„nonconformiste”, dovadă stereotipiile lor sărace: formule dramaturgice simpliste, joc cu intenţii naturaliste, de un realism cu prea multe note false. Complexitatea epocii e în altă parte. Există şi excepţii, fireşte: piese, regizori, actori, spectacole care încearcă să transpună problematicile cu pricina în construcţii scenice mai sofisticate. În orice caz, nici la acest nivel n-au cum să se ivească conceptele integratoare, de vreme ce protagoniştii se concentrează asupra substanţei socio-politice şi ignoră retoricile teatrale.

Căci evoluţia artei a şaptea, ca şi a celorlalte, e una a formelor, nu a conţinuturilor tematice…

Text apărut în Euphorion, nr. 3-4/martie-aprilie 2010, p. 3, în deschiderea grupajului Teatrul între clasic & alternativ (cu alte articole semnate de Nicolae Prelipceanu, Mircea Ghiţulescu, Ileana Lucaciu, Cristina Modreanu, Radu Nica, Alina Mazilu; interviu cu Constantin Chiriac; cu un fragment dintr-o piesă de Matei Vişniec)

Print

Un Comentariu

  1. mima 14/06/2010

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.