Abia recent am aflat că în 1998, când eram în al doilea an de studenţie, s-a născut Teatrul Inexistent, un grup tânăr care, după ce a simţit că funcţionează ca entitate unitară vreme de 14 ani şi a dorit să funcţie astfel, a hotărât să se deprindă de această etichetă, de un spirit, de o echipă, de ceva ce a fost mult mai mult decât “o pălărie sub care nişte unii au făcut teatru”. Artiştii care au dorit cu orice preţ să-şi facă profesia şi au testat, în tânăra democraţia românească, formulele şi mijloacele (din punct de vedere financiar lipsa mijloacelor) artei independente, au ales să nu mai zboare spre acelaşi paradis. Fiecare zboară acum spre un paradis numai al lui.
Cuvintele din titlul spectacolului care-mi vine-n minte în mod automat când aud, văd sau scriu Teatrul Independent sunt, poate previzibil, “Să zbori spre Paradis”, spectacol minunat jucat de Dana Voicu şi regizat de Theo Herghelegiu, un fel de “erou civilizator” în “peştera” momentului, adică o creaţie inaugurală. Numărându-se printre primele spectacole de teatru independent dintr-o Românie care învăţa greu ce înseamnă libertatea, “Să zbori spre Paradis” a arătat că se poate şi altfel, că se poate porni pe un drum care merită încercat. Ce a urmat a arătat adevărul din spusele înţeleptului oriental: dacă vrei să ajungi la destinaţie fără să verşi nicio picătură din lingura de untdelemn pe care o ţii în mână, e foarte posibil să te concentrezi aproape numai asupra lingurii şi să nu vezi frumuseţea drumului. Artiştii – actori, regizori, scenografi etc. – care “s-au jucat de-a fericirea”, cum povesteşte Theo Herghelegiu, sub această “umbrelă”, care i-a apărat de ploaie şi de alte fenomene periculoase, cauzate de (i)moralitatea omului şi de mentalităţile româneşti, au văzut frumuseţea drumului şi s-au bucurat de ea. Iată meritul lor supreme, pe lângă îndrăzneală şi încredere în ce este posibil.
Când se întâmplă la maturitate, despărţirile de aproape orice fel au parte de multe clipe de tăcere. Într-un fel, aşa se întâmplă şi cu destrămarea familiei de spirite cărora li s-a datorat Teatrul Inexistent, un grup de paşnici şi romantici rebeli, care au vrut să creeze pe cont propriu. De tăcere m-am izbit când am încercat să descopăr cauzele – concrete sau abstracte – ale acestei despărţiri. De voci mâhnite, rostind cuvinte care însă exprimau o mulţumire din care se înţelegea “am făcut şi noi ce am putut”. De o anume pudoare, dar şi de un anume calm al maturităţii, al artistului sau în primul rând al omului care ştie că trebuie să meargă mai departe, că e important să-şi fie fidel lui însuşi şi să înţeleagă trecutul, adică să accepte şi înfrângerile.
Nu ştiu nimic despre “bucătăria” Teatrului Inexistent, care a trăit câtă vreme a fost dorit, adică 14 ani, sub semnul unor salvatoare cuvinte idealiste: “…pentru ca inexistentul să existe, nu trebuie decât să întindeţi mâna şi să-l culegeţi. Nu-i aşa că-i dulce?…” Ştiu doar că am văzut destule spectacole din cele ivite din neliniştea sinceră şi fertilă a numeroşilor artişti care au avut curaj să încerce altceva fără să ştie ce presupune acest “altceva”. Ştiu sigur că avântul teatrului independent din România sau cel puţin din capitala dâmboviţeană îi datorează mult. Într-un fel, Teatrul Inexistent dispare tocmai la vârsta adolescenţei, tulburată, dar hotărâtoare, după ce a arătat, ca şi Milan Kundera, că “viaţa e în altă parte”.
Print