Teatrul, o ecuație sublimă

Sunt spectacole care te urmăresc mult timp după ce le-ai văzut. O imagine, un  personaj, o replică, un sunet… Cel mai greu este să revii la o senzație cu intesitatea momentului prim, cel al contactului direct și puternic. În urmă cu doi ani am văzut la Sibiu, “Salt” în regia lui Eugenio Barba, un spectacol prezentat de Odin Teatret, o demonstrație de simplitate și profunzime artistică.

Am admirat doi actori cu adevărat minunați (Roberta Carreri și Ian Ferslev),  dar ceea ce s-a fixat într-o amintire și mai puternică este mirosul sării folosită pe scenă. Nici nu contează dacă sarea are sau nu miros, dar praful fin strecurat ca o ploaie albă, parcă într-un ritual de îngropare, acaparase aerul și respirația atât de discret încât începeai să ai nevoie de el.

Într-o atmosferă de ritual, anul acesta tot la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, Eugenio Barba invita spectatorii la două mese lungi, unde aprinsese lumânări. Pe masă: pâine, vin și măsline… Toate într-o hală imensă, dezafectată de la Uzinele Simerom. Spectatorii par mai mult sfioși. Cu mișcări calculate se toarnă vin în pahare, iar privirea din față te asigură că la “Închisoarea de oase” intri sau, cel puțin, asiști la un ritual. Un ritual profan.

La lumina lumânărilor sunt invocate și răsturnate tainele omului, ale lumii, ale teatrului într-o erupție de simboluri. Barba pune în acestă oglindă metafizică un fragment din opera lui Franz Kafka, dar acest lucru rămâne doar un pretext al revoltei omului. Așteptarea și frica nasc întrebări cărora individul nu le poate da un răspuns doar prin identificarea unui vinovat. Astfel, „la început a fost Ideea, iar Ideea era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Ideea. Dumnezeu este un distrugător de oameni, iar ei cu toţii îi sunt jertfă”.  “Binecuvântaţi făcătorii de pace căci ei sunt cei care vor stârni măceluri în numele păcii…” Dumnezeu este răspunzător de întreaga orbecăială a omului prin lume și nimic nu este mai tragic și mai gratuit decât viața. Darul devine pedeapsă în spectacolul lui Barba. Prins într-o închisoare de oase (ce altceva decât un simbol biblic), gratiile se manifestă și din afară și din interior.

“Închisoarea de oase” este un spectacol plin de simboluri, ca o carte veche, redescoperită și readusă la viață prin actori. Prezența lor scenică determină alte simboluri. Este un joc perfect închis în cerc, iar prin el nu ți se spune o poveste a omenirii, se vorbește pur și simplu prin comportament. Actorii cântă cu frenezie, dansează cu disperare, trăiesc clipe de veselie și momente cumplite de frică. Partitura muzicală variată este o trecere prin istoria culturală a lumii. Un singur personaj pare absent, spectator distant la acest joc al vieții și al morții în închisoarea de oase, purtând cu grijă în brațe o bucată de lemn, semn al ușii care nu i se deschide niciodată, deși era descuiată (în paginile lui Kafka).

Acești actori rebeli (Kai Bredholt, Roberta Carreri, Jan Ferslev, Tage Larsen, Iben Nagel Rasmussen, Julia Varley, Torgeir Wethal, Frans Winther), cu o energie care depășește limita controlului și a antrenamentului, reușesc să încarneze în mișcări și cântece ceea ce nu se poate spune în cuvinte. Privirea devine parte materială a corpului, iar trupurile emană emoție. Teatrul se naște dintr-o continuă descoperire a ideilor de către actori și a actorilor de către public. Ecuația lui Barba este sublimă.

Și peste toate, mirosul de măsline care însoțeste tot spectacolul… Să fie oare ceea ce urmează după această cină tainică, împărțită la două mese, două tabere, două idei? Grădina Ghetsimani sau Grecia începutului, nașterea teatrului? Tragedia s-a născut din muzică, a spus Nietzsche, iar în spectacolul lui Barba muzica sună obsedant.  Orice întrebare naște o alta, iar Barba nu dă răspunsuri, lasă totul deschis și ascuns.

Print

2 Comentarii

  1. silvia 08/06/2010
  2. sandra 09/06/2010

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.