Mai sunt patru zile până când începe Festivalul Naţional de Teatru. Şi nu a trecut mai mult de o lună de când s-a încheiat Festivalul „George Enescu”… Privite de la o înălţime convenabilă, cele două evenimente pot lăsa impresia unei lumi normale. Dispoziţia pentru actul cultural nu poate fi decât un barometru care arată „sănătatea” unei naţiuni/ civilizaţii. Iar numărul de bilete vândute e cea mai bună dovadă în acest sens. Cele mai multe dintre spectacolele invitate la Bucureşti sunt deja epuizate şi la unele dintre ele a fost suplimentat numărul de reprezentaţii. Publicul, în ciuda crizei, vine la teatru şi e dispus să cumpere bilet. Surprinzător, după cum o arată statisticile ultimei perioade, mai dispus să dea bani pentru o plăcere efemeră – cum e teatrul – şi mai puţin dispus să dea aceiaşi bani – uneori chiar mai puţini – pe o carte. Dovadă e cea mai recentă ediţie a Bookfest-ului, din vară, când peisajul de la Romexpo a fost mai dezolant ca niciodată, standurile mai puţin vizitate ca oricând şi cărţile mai puţin cumpărate ca oricând…
Aparent contradictorii, cele două trenduri reflectă de fapt o stare de spirit a unei societăţi care, culmea!, cu cât devine mai săracă, e cu atât mai dispusă la a cumpăra iluzie. Întâmplător sau nu, dictatura a tot ceea ce înseamnă „materialitate” şi „materialism” se transformă în nevoie de imaterial… Un fel de supapă neconştientizată, supremul lux, care-i creează individului sentimentul de sănătate ce s-ar putea traduce simplu: „Dacă-mi permit să cheltuiesc 100 de lei într-o seară ca să merg cu familia la teatru înseamnă că totul e sub control…”. Reversul caragialianului „mai bine punem banii în buzunarul celălalt şi zicem că ne-am dus”. Şi cu cât luxul este mai greu de obţinut şi renunţarea mai mare, cu atât satisfacţia creşte, direct proporţional cu plăcerea imediată pe care individul o primeşte în sala de teatru: nevoia de contact direct, nevoia de spectacol, nevoia de activitate socială care de cele mai multe ori creşte stima de sine.
De cealaltă parte, cărţile nu procură o plăcere imediată, iar lectura cere timp. De aici studiile din ultima perioadă care arată, spre exemplu, că cei mai mulţi dintre români cumpără cărţi nu ca să le citească, ci ca să le ţină în bibliotecă. De aici ciudăţenia prin care, într-o perioadă de mare criză financiară, în domeniul artei se vinde mai bine nu obiectul material, ci „obiectul” imaterial.
Fenomenul teatral românesc şi amploarea pe care a luat-o într-o perioadă deloc roz capătă o justificare, iar afirmaţia lui Alice Georgescu de la conferinţa de presă din deschiderea FNT, cum că „în teatrul românesc nu mai e jale”, e semnul că ierarhiile s-au întors în mod surprinzător. În perioada imediat următoare Revoluţiei din decembrie prin sălile de teatru bătea vântul. În schimb, cărţile se cumpărau aproape cu furie şi disperare. Treptat, situaţia s-a echilibrat, pentru ca în ultima perioadă termenii să se inverseze.
Privit în ansamblu, aşa cum spuneam, fenomenul prin care, într-o ţară în care preşedintele anunţă un nou val de criză (când efectele celui dintâi sunt departe de a fi amortizate), la casele de bilete ale teatrelor e coadă şi două festivaluri ample se desfăşoară la interval de o lună, iar sălile sunt arhipline, nu mai pare neapărat semnul unei normalităţi, cât al disperării de a mima normalitatea. În fond, e tot o formă de teatru…
Print