Thomas Lanier (Tennessee) Williams, cetăţean al Boemiei

“Urmăresc ceea ce am urmărit întotdeauna – să exprim lumea mea şi experienţele mele în această lume, în forma care mi se pare potrivită pentru asemenea material”.

memorii-unui-batran-crocodil_182x269Thomas Lanier Williams II, unul dintre cei mai importanţi dramaturgi americani ai secolului XX, auto(re)botezat Tennessee, în amintirea tradiţiei de eroi ai luptelor de la frontiera de Est a statutului Tennessee, specifică familiei sale, îşi începe memoriile cu o mărturisire stranie, marcă a aceleiaşi excentrice onestităţi care i-a definit viaţa: «Memoriile» (1972-1975), acest «lucru», reprezintă prima dintre scrierile mele pe care am întreprins-o cu gândul la profitul material”.

Premisele mercenare ale acestui volum de gânduri despre “ceea ce a trecut sau e pe cale să treacă sau urmează să vină” (W. B. Yeates) îl obligă, într-un fel, să iasă din canoanele unei “arte poetice” clasice, să nu mizeze atât de mult pe avatarurile dramelor creatoare, cât pe picanteriile vieţii sale private (atât de ofertante). De altfel, teama că memoriile sale ar putea plictisi este recurentă în această lucrare şi pare că preferă să-şi asume dizgraţia şi alienarea socială, în locul indiferenţei.

“Fireşte, aş fi putut înclina întreaga carte înspre o dezbatere despre arta teatrului, dar n-ar fi fost plicticoasă?”

Totul în povestea fantastică a vieţii lui Tenn (pentru prieteni)/Tom (pentru familie) poartă însemnul unei bătălii, de cele mai multe ori pierdută, cu sănătatea, faima, iubirea, somnul, liniştea şi, mai ales, cu normalitatea socială. Căderile sale nervoase au fost frecvente şi au culminat, la sfârşitul “întunecaţilor ani ’60”, cu internarea, timp de 3 luni, într-un  azil din Clayton.

Moartea, în urma unei îndelungate şi grele suferinţe, a lui Frankie Merlo, cel care-i fusese partener de viaţă timp de 14 ani, eşecul răsunător al tuturor proiectelor sale teatrale în această perioadă neagră, timiditatea excesivă care se transformase acum în simptome clinice – imposibilitatea de a vorbi şi senzaţia de sufocare, agravarea stării de sănătate a mamei sale (suferind de o formă acutizată de isterie controlată şi de paranoia) şi a propriilor lui probleme cardiovasculare, internarea prelungită a surorii sale în ospiciul de la Stoney Lodge, în urma unei lobotomii greşit făcute, toate au fost un vehicul de mare viteză ce l-a condus drept în rezerva ce-i fusese asigurată în Salonul Violenţilor, din Clayton.

Cetăţean al Boemiei, după cum el însuşi se proclamă, Tennessee Williams lasă asupra paginilor sale să lumineze intermitent avertismentul “orice operă de artă este o indiscreţie” şi, în căutarea unei noi morale, îşi transformă cititorii în voyeuri preveniţi ai tumultoasei sale existenţe senzuale. Nu precupeţeşte nici un efort să scandalizeze mica burghezie, de gândire şi de stare, ba chiar dimpotrivă. Defilează orgolios, cu trupul lui gol şi aventurile lui provocatoare, în faţa ochilor măriţi de indignare şi de spaimă, îşi strigă preferinţele sexuale şi îşi glorifică homosexualitatea. Dar, indiscreţia se opreşte aici, pentru că sufletul său se acoperă treptat de toate hainele pe care corpul lui le refuză. Aflăm tot ce vrem despre orgiile nocturne, dar amărăciunea puternică ce respiră în fiecare rând, în fiecare gând şi nedumerire nu ne este permis să o deconspirăm. Ea se ascunde, cu aceeaşi timiditate maladivă, în spatele supradozelor de somnifere, barbiturice şi alcool, la care a recurs dintotdeauna pentru a (se) uita. Aşa cum spune despre piesele sale, că “vorbesc de la sine”, fără a avea nevoie de purtător de cuvânt/translator, nici sufletul său nu are nevoie să scandeze lozinci stridente în piaţa publică – tăcerile sumbre ale lui Tennessee Williams vorbesc suficient despre şi pentru el.

            A pornit ca “un tânăr calic îndrăgostit de un teatru care nu voia să ştie de existenţa” sa, iar la momentul scrierii acestor memorii, în 1975, după succesul fulminant al producţiilor de teatru şi TV, cu “Menajeria de sticlă”, “Un tramvai numit dorinţă”, “Pisica pe acoperişul fierbinte” (pentru care a obţinut şi premiul Pulitzer), “Dulcea pasăre a tinereţii” etc., se afla la un nou moment de răscruce în existenţa sa artistică – lupta pentru supravieţuirea pe Broadway a spectacolului bazat pe piesa sa “Avertismentele micii ambarcaţiunii”, la mai puţin de 5 luni de la premieră.

Duritatea competiţiei de pe Broadway este tranşată cu supremă serenitate de către o critică teatrală de tip piranha, care nu dă verdicte subiective, ci rezoluţii cu rang de lege absolută, care nu ţine cont de renume sau de prestigiu în anatemizarea unei creaţii, ci doar de momentul dat şi încurajează consumarea unui produs, nu recunoaşterea unei mărci.

Momentele descrise de Williams, când, imediat după premieră, toată echipa implicată în realizarea spectacolului se retrăgea într-un loc liniştit, în aşteptarea cronicilor (care erau, de cele mai multe ori, “amestecate”), ca pe nişte sentinţe implacabile, ca pe nişte rezultate de necontestat la cursele de cai sau la bingo, sunt cutremurătoare. Producţii întregi au fost astfel falimentate, autori şi regizori aduşi în pragul autodistrugerii, actori stigmatizaţi, uneori doar din dorinţa unui critic de a fi spiritual şi de a-şi amuza cititorii cu observaţii privind inundaţii, cutremure sau incendii la care ar fi preferat să ia parte, în loc să asiste la un asemenea spectacol.

Tennessee Williams a înţeles regulile neîndurătoare ale sistemului şi li s-a supus, fiind nevoit, în permanenţă, să dovedească, să confirme, să îşi reclădească, din cenuşă, imaginea distrusă la premiera anterioară.

            Culegerea sa de memorii are la bază procedeul psihanalitic al liberei asocieri, căutând ca acest «lucru», căruia i se dedică total, să reprezinte o “formă nouă, nedisimulată, de autorevelaţie”. De aceea, respectarea cronologiei e o rigoare căreia nu i se supune, decât din întâmplare, şi alternează, cu lejeritate, foi de jurnal cu amintiri nedatate, vorbeşte cu amărăciune despre dispariţia unor persoane dragi, pentru ca apoi, fără avertisment, să redea întâlniri şi întâmplări în care acestea sunt prezente mai mult decât în amintire.

Cu aceeaşi sinceritate cu care evidenţiază scopul pecuniar al ineditului său demers memorialistic, Tennessee Williams îl şi cataloghează pe acesta din urmă, ca fiind mărturie a “periferiei vieţii mele intense, pentru că adevărata mea viaţă intensă este munca mea”. Muncă pe care a transformat-o în vocaţie şi prin care a căutat să se apropie, până la identificare, de acea “calitate evanescentă a existenţei”, pe care nu a aflat-o nici in bordelurile din Tanger, nici în cronicile din New York Times ori în pariurile la cărţi, ci în crâmpeiele de emoţii ale personajelor sale, pe care le-a desprins din realitatea sa, pentru a le face stele nemuritoare, explodând pe un cer care pare că “şi-a pierdut minţile”.

„Mă rog, oricum (aşa cum se spune atât de des în piesele mele)”, pentru tot restul, pentru ce nu înţelegem şi pentru ce nu vrem să înţelegem, nu rămâne decât să îi urmăm sfatul şi să “întrebăm câinele”, indiferent de ce presupune asta, pentru fiecare dintre noi.

Tocmai de aceea, “Memoriile unui bătrân crocodil” sunt mai degrabă un joc de societate, asemenea şaradelor atât de apreciate la petrecerile americanilor din clasa de mijloc, nişte ghicitori fără suficiente indicii sau cu piste voit greşite. Şi fermecătorul Tennessee Williams pare să se amuze de uşurinţa cu care reuşeşte să distragă atenţia de la sensibilităţile lui dureroase, prin această paradă deşănţată a viscerelor. Laura, Blanche, Alma Winemiller, Amanda Wingfield, Prinţesa Kosmonopolis ştiu, însă, mai bine …

“Viaţa e o stâncă, iar omul e nevoit să fie de stâncă, altminteri una dintre cele două se va sparge, dar cea care se va sparge nu va fi niciodată viaţa”. (Tennessse Williams, “Împărăţia pământului”)

* Tennesse Williams – “Memorii ale unui crocodil bătrân” (Editura Minerva, Bucureşti, 2009)

Print

Un Comentariu

  1. Rica Venturiano 02/03/2010

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.