Zice o vorbă din popor că cine sapă groapa altuia cade singur în ea. Aud că asemenea panseuri ar concentra bunul-simţ al românului autentic, bun-simţ care în ţara lui Will se cheamă “common sense” şi e ilustrat în sute de proverbe şi zicători care spun acelaşi lucru, de pe vremea când puricele era împărat. Însă spune degeaba, căci mulţi văd şi aud, dar puţini pricep.
Aceste plicticoase reflecţiuni de secătură în formol mi-au trecut prin scâfârlia goală ca fetele din ziarele voastre citind eu o aşa-zisă cronică (http://articles.port-network.com/article/26441) la “Nevestele vesele din Windsor”, musicalul regizat de Alexandru Tocilescu la Teatrul Metropolis. Nu importă aici că un bufon plecat în lumea celor drepţi nu e de acord cu opiniunile unei june, aşa cum o bănuiesc pe autoare a fi. Ceea ce importă este înveselitor şi întristător în acelaşi timp, ca viaţa însăşi: juna se crede lipsită de prejudecăţi şi glăsuieşte de la înălţimea connaisseur-ului că “nu poţi rămâne ancorat în locurile comune”, dacă iei la pritocit un spectacol regizat de Tocilescu şi “încropeşti un discurs cu caracter critic”. Pe scurt: autoarea cade singură în groapa pe care le-o sapă celorlalţi prin insinuări generalizante.
Iar textul Domniei Sale arată clar ca bună ziua ce înţelege proaspăta jună prin critică. Să purcedem, aşadar. Nu e nevoie să vă cuplaţi centurile de siguranţă, că nu vă aşteaptă nicio primejdie:
1.“(…) nu cred că misiunea cronicarului teatral o poate înlocui pe cea a profesorului de literatură universală, cu alte cuvinte, nu cred că o cronică teatrală are menirea obligatorie de a spune «despre ce e vorba în text».”
Iată nişte observaţiuni de băbătie de pe lumea cealaltă. Cronica nu este “teatrală” (mă rog, ar putea fi, dacă în ea cronicarul joacă teatru, ceea nu e recomandabil, în termini etici, dar poate fi pitoresc sau savuros sau amuzant), ci “de teatru”. Dispreţul cu care autoarea scrie “despre ce e vorba în text” este ca nuca în perete sau, să zicem, o formă fără fond. Nu există cronică adevărată (s.m.) care să nu pomenească măcar două vorbe “despre ce e vorba în text”. Elementar, dragul meu Watson. Cronica analizează un spectacol, care porneşte şi (deşi nu numai) de la un text! Ce pricepe cititorul, dacă nu dibuieşte cam care ar fi treaba? Iar acum sunt o băbătie perversă. De ce alege juna să nu ne povestească nicio vorbuliţă despre “Nevestele vesele din Windsor”? Iacă risc un posibil răspuns: pentru că, pornind de la spectacolul lui Tocilescu, nu e tocmai uşor ce se întâmplă în piesă… Adicătelea trebuie să faci o sforţare de creier ca să zici. Părerea mea!
2. Ce aflăm noi de la falsa rebelă ce luptă împotriva locurilor comune? Lucruri importante, coane Fănică, se poate? Cum ar fi că “textul piesei nu este întotdeauna identic sau sinonim cu textul spectacolului, de multe ori montarea descoperind sensuri noi şi valenţe actuale unei capodopere scrise acum patru secole”. E tocmai un loc comun sau mi se pare mie, că sunt cap sec şi nu pricep o iotă! Te pomeneşti c-o fi vreo descoperire, nu un loc comun?
3. Tot departe de locul comun e şi constatarea că spectacolul vă cere “să veniţi purificaţi de prejudecăţi” despre teatrul lui Shakespeare. Iarăşi e scris adânc, recunoaşteţi!
4. Aflăm că spectacolul este nici mai mult, nici mai puţin decât “o defulare cosmică”, iar scenariul, “de-a dreptul meseriaş”! Ce va să zică asta, autoarea nu se coboară să ne explice. Se subînţelege, nu?
5. Deşi “veşnic adolescent”, “neîmblânzit” sau “fresh”, printre altele, Falstaff este, în viziunea autoarei, “înţelept”. Cum de e compatibilă înţelepciunea cu spiritual răzvrătit şi cu adolescenţa veşnică, asta numai autoarea ştie. Cât despre cum ar fi Alexandru Tocilescu însuşi “singurul Falstaff adevărat”, cum cu entuziasm opinează Răzvana Niţă, nu ştiu ce să spun. Sunt nedumerit. Dar, şugubăţ cum sunt, aş zice că nici nu ştie autoarea ce spune! Lectură plăcută!
Print