Trăim în plin Caragiale. De ce nu ne mai iese Caragiale?

Se împlinesc în 2012 o sută de ani de când a murit Caragiale, iar astăzi, 30 ianuarie, se împlinesc 160 de ani de la naşterea lui, iar teatrele şi regizorii se înghesuie să pună în scenă textele dramaturgului. Nimic rău. Dimpotrivă. Se anunţă integrale Caragiale, mici festivaluri care-i sunt dedicate, montări după piese mai puţin puse în scenă în ultimii (mai mulţi) ani, precum „Năpasta”, care se află pe lista de proiecte a Naţionalului bucureştean.

Că piesele lui Caragiale sunt una dintre probele de foc pe care trebuie să le treacă un regizor este un fapt pe care orice student sau absolvent de regie îl ştie prea bine. Că piesele lui Caragiale te trădează cel mai uşor, dacă „nimic nu ai a spune”, e un fapt la fel de bine cunoscut. Că trăim în plin Caragiale – aşa cum talk-show-urile, discursurile prezidenţiale şi „rivuluţiile” cel mai adesea fără urmări ne-o arată zi cu zi şi oră cu oră – este vizibil cu ochiul liber. Şi totuşi, de ce montările cele mai recente după textele lui nu au nici impactul şi nici anvergura pe care şi le propun?

Dacă acceptăm ca pe un fapt de necontestat că trăim într-o lume dramatic de lipsită de umor, este de înţeles că regizorii care se apropie de Caragiale fie încearcă să-l monteze într-o cheie în care comicul este pur şi simplu anulat – vezi „Scrisoarea pierdută” a lui Alexandru Dabija, de la Teatrul de Comedie, vezi „Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea”, spectacolul Dianei Dragoş de la Teatrul Naţional din Craiova şi, parţial, chiar „D’ale carnavalului” al lui Silviu Purcărete de la Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu. Devine de înţeles şi faptul că fiecare caută o formulă nouă, care presupune în primul rând actualizarea în formă (nu în fond) a textului – vezi „Noaptea furtunoasă” a lui Mircea Cornişteanu de la Teatrul Naţional din Craiova, în care Chiriac se plimbă cu motocicleta şi Spiridon nu mai trage la „tiutiun”, ci prizează iarbă.

Totuşi, ceva nu iese – şi asta e vizibil cu ochiul liber. Nici mahalaua – deşi mahala avem şi noi, slavă Domnului! -, nici „rivuluţiile”, deşi lege pentru „murături” şi candidaţi pentru „sufragiu universale” avem cu asupra de măsură. Şi circ în Parlament, şi caţavenici, şi agamiţi, şi tipăteşti din plin. De „Vocea patriotului naţionale” ce să mai vorbim – presa toată, câtă mai e, e plină de mostre autentice. Şi-atunci de ce Caragiale se simte atât de stingher în montări, în anul în care se împlinesc 100 de ani de când pleca din lume, departe, la Berlin, scârbit de o ţară şi de un popor pe care le-a înţeles mai bine ca oricine?!

A devenit aproape un loc comun să spui despre Caragiale că este contemporan cu noi, pentru că fiecare o simte azi pe pielea lui mai mult decât oricând. Deşi trăim în epoca vitezei şi-a internetului, deşi Miţa Baston e mai prezentă ca oricând în viaţa publică şi coana Joiţica nu se mai oboseşte nici măcar să ascundă scrisorelele compromiţătoare de amor, deşi Farfuridi şi Brânzovenescu se joacă tot mai mult de-a politica, iar „Răcnetul Carpaţilor” se citeşte online şi se cheamă „Click” sau „Libertatea”, spectacolele după piesele lui Caragiale sunt lipsite de umor şi de forţă şi demonstrativ de căutate… De ce nu ne mai iese Caragiale?!

Propun un exerciţiu de imaginaţie. Cum ar reacţiona Caragiale dacă astăzi, la o sută de ani de când a murit, ar apărea printre noi, într-o seară la teatru, la un spectacol după una dintre piesele lui?

 

Print

2 Comentarii

  1. suzieq 01/02/2012
  2. Constantin 11/03/2012

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.