Trupul viu al teatrului… Masca

Pentru cei care cunosc fenomenul, desfăşurat în două decenii tulburate, ezitante, zgâlţâite din temelii de reaşezarea postdecembristă a tuturor valorilor, „Masca” nu este doar un teatru bucureştean, o instituţie de cartier, cum strâmt o judecă neofiţii. 

În viziunea multor cunoscători, dar mai ales în cea a celor iubitori de teatru (din păcate, considerabil mai puţini decât cunoscătorii), Teatrul Masca este, de fapt, o planetă. Un univers distinct, un corp ceresc care se mişcă pe o orbită de două decenii, gravitând în jurul Poveştii. Un corp cu propria lui lumină, guvernat de legi proprii, călăuzit de o aspiraţia spre desăvârşire, sintagmă care, într-o lume a scepticilor şi a relativiştilor, stârneştea adesea un zâmbet neîncrezător. Fie că-ţi place, fie că nu, „Masca” este o planetă în sistemul perfectibil al teatrului bucureştean, un spaţiu care se încăpăţânează să vrea şi să facă altceva.

Anul acesta instituţia visată şi clădită de frumoşii nebuni ai marelui oraş, ca să parafrazez un scriitor interesant, a împlinit 20 de ani, ocazie cu care a primit un dar preţios: o carte-mărturie, în două volume, scrisă de Mihai Mălaimare şi Anca Dana Florea. „O iubire de o viaţă” şi „Scenariile noastre” expun, în stilul fluid, atotîncăpător, al rememorării după cronologia afectivă, trupul viu al unui teatru care îşi asumă diferenţa, în funcţie de care s-a şi modelat, construindu-şi o identitate a lui.

Avându-şi un început, un cuprins, dar nu şi o încheiere, povestea planetei Masca nu e spusă de o „străină gură”, ci istorisită firesc şi convingător de doi artişti care nu numai că au ajutat-o să se nască, ci au născocit-o efectiv. De altfel, dincolo de tratatul de estetică şi de elemente de adevărată filosofie a artei cu care este presărată amintirea, dincolo de poveştile despre artă, secvenţa cea mai emoţionantă pentru inima şi creierul outsiderului rămâne, într-un fel, cea a începutului. Fixate pe pagina de hârtie, naşterea în chinuri, dar din dragoste şi din dorinţă, a unui teatru care-şi cerea dreptul la existenţă şi creşterea lui în spiritul „transcendenţei” deschid porţile spre o călătorie fără sfârşit. Începutul este figura reprezentativă pentru ce înseamnă Masca, o trupă vie care şi-a făcut din căutare un deziderat, punând descoperirea, certitudinea, formula pe locul al al doilea. Drumul s-a deschis într-un Bucureşti postrevoluţionar graţie unor artişti dispuşi să plătească scump concretizarea crezului lor. Programul lor estetic, aşa cum îl amintesc autorii celor două volume, privea spre „a se reaşeza pe sine în mijlocul unei lumi de obiecte care să aibă un sens; a regăsi transcendenţa obiectelor; a regăsi un alt limbaj, capabil de un polisemantism profund; a reaşeza actorul în centrul imaginii teatrale”. Cu acest gânduri plecau la luptă, în căutarea unei case, a unui spaţiu fizic pe care să-l cucerească şi să-l ordoneze, astfel încât peste el să se poată suprapune un spaţiu metafizic favorabil energiilor creatore. S-au aciuat, pe rând, în sediul Partidului Agrar înfiinţat de Victor Surdu (pe Aleea Alexandru), în Biserica Amzei (unde s-a născut, printre altele, „Mantaua”, un spectacol de referinţă), la Liceul Sfântul Sava, locul primelor lecţii ale şcolii de teatru care se anunţa deja, în Piaţa Victoriei, unde au făcut grevă cerând o soluţie, Cinematograful Pacea din cartierul Militari etc. Şi povestea merge mai departe, istorisită mai bine de creatorii ei decât de mine, rod al credinţei într-o altă artă a actoriei, al căutării unui alt actor: „Am pornit de la nevoia unui altfel de actor! Asta, pentru că în spaţiul artei spectacolului, arta actorului este cea mai vulnerabilă, mai sensibilă, mai expusă primejdiilor de tot felul. Visam la un alt fel de actor, unul care să ştie de la început că s-a cununat cu gloria trecătoare, cu nisipurile mişcătoare, cu nimicul, unul care să înfrunte timpul şi să se bată pentru fiecare clipă pe care o are de trăit pe scenă, unul care să creadă în poveştile despre şamani, unul care să ştie că scena nu este un loc în care să te laşi privit, ci un spaţiu primejdios pe care, pentru a-l traversa, trebuie, câteodată, să-ţi amanetezi viaţa”.

După douăzeci de ani, când creatorii-ctitori se întreabă de unde au plecat şi unde au ajuns, găsesc răspunsurile în planeta pe care au inventat-o cu fiecare spectacol, cu fiecare exerciţiu, cu fiecare scenariu, dar mai ales prin credinţa în transcendenţa trupului material – al omului şi al obiectului. Spiritul Masca pune în slujba acestei căutări totul, nerespingând niciun mijloc consacrat şi nedorindu-şi noutate sau inovaţie„Pantomimă, step, instrumente muzicale, acrobaţie, lupte cu şi fără arme albe, dans clasic şi modern, catalige, jonglerie, clovnerie, marionete uriaşe, păpuşi cu fire, măşti de Commedia şi măşti populare româneşti, canto, toate acestea sunt elemente ale antrenamentelor noastre, specifice, cele care construiesc, încet, dar sigur, dimensiunea conceptului de actor capabil.”

Volumul al doilea, incursiune într-un laborator de creaţie în care relativismul nu are ce căuta, este ca un sertar în care tot descoperi câte ceva. Unul dintre instaneele care imortalizează spiritul invizibil al Teatrului Masca l-am găsit în secţiunea dedicată scenariului şi spectacolului „A murit moartea, măi!”  Secvenţa povesteşte o întâmplare dintr-o reprezentaţie susţinută la un festival desfăşurat în satul Vaour din Franţa: „Spectacolul era într-o arenă în aer liber, încăpeau cam 300 de spectatori, erau toţi acolo, începem totuşi şi, cam după vreo cinci minute, se pune pe plouat. Noi îi dăm înainte, spectatorii îşi deschid umbrelele, spectacolul merge mai departe, era vară, ploaia era caldă şi trăsnea de mai mare dragul. La un moment dat trebuie să cad pe spate, îmi fac datoria şi mă prăbuşesc într-o baltă destul de adâncă, chestie care face ca milioane de stropi să se ridice şi să se prăbuşească apoi peste mine, într-o aureolă de lumini, era o ciudată irizare, aveau reflectoare bune. Publicul aplaudă şi, ca dovadă supremă a aprobării sale, toţi spectatorii îşi închid umbrelele deodată de parcă se înţeleseseră cu toţii. A fost senzaţional. Ploua cum nu mai văzusem de multă vreme, ploua în draci, ce mai, noi jucam uzi până şi în gură, publicul era fleaşcă, iar când aplauda săreau stropi în toate părţile, a fost senzaţional şi s-a încins un chef după aia, ceva de zile mari.”

Print

2 Comentarii

  1. Masca 20/12/2010
  2. Madalina 20/01/2011

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.