Mai bine de un secol a trecut de la premiera absolută cu “Ubu Rege”. Atunci, la Paris, într-o seară de decembrie a anului 1896, după un discurs lung, încâlcit şi, deci, plictisitor al tânărului autor Afred Jarry (23 de ani), a fost de-ajuns ca în sală să răsune primul cuvânt din text, pentru ca destinul piesei să ia un alt curs decât cel firesc. “Merdre!” (“Căcart!” – în traducere românească) avea să fie replica generatoare de scandal, devenită mai apoi definitorie pentru personajul care o rostea – Dom’ Ubu (Père Ubu), dar şi pentru fenomenul pe care l-a reprezentat această piesă în istoria literaturii şi a teatrului. Precursor al Suprarealismului şi al Teatrului Absurdului, “Ubu Rege” este primul dintr-o serie de trei texte în care Jarry satirizează nemilos puterea, lăcomia şi pe exponenţii lor – mai mari sau mai mici, mai importanţi sau deloc. “Dictatori din toate ţările şi timpurile, uniţi-vă!” ar putea fi sloganul lor unificator – fie ca personaje imaginare, fie reale. Înrudite sunt, de altfel, şi reacţiile publicurilor şi ale autorităţilor (indiferent de localizarea lor spaţială şi temporală) faţă de aceste piese lipsite de orice respect pentru regalitate, religie sau societate, faţă de brutalitatea, vulgaritatea şi scatologia lor, niciodată finisate literar de către autor.
Gras, urât, prost, vulgar, lacom, îngâmfat, necinstit, laş, crud, rău, Ubu capătă proporţii de anti-erou total, descins, pe de-o parte, dintr-un personaj real (profesorul de fizică al liceanului Jarry), dar şi din suma lecturilor aceluiaşi licean devenit scriitor. Multe din faptele sale politice (duse până la crimă) parodiază situaţii şi replici shakespeariene. Aşa cum în spatele fiecărui bărbat (aparent) puternic stă o femeie, Ubu are, la rândul său, o parteneră de viaţă şi de scenă, ca personaj pandant – Madam Ubu (Mère Ubu), care, precum Lady Macbeth, îşi îndeamnă soţul să îl ucidă pe regele Poloniei şi să îi uzurpe tronul. Nu lipsesc nici fantoma din “Hamlet” sau ursul din “Poveste de iarnă”. Cum, la fel, vom regăsi mai târziu în teatrul francez elemente provenind direct din “Ubu Rege” – la Camus, în construcţia personajului Caligula, dar şi la Ionesco, demn continuator al lui Jarry într-ale “patafizicii”, ca ştiinţă a soluţiilor imaginare. În “Cântăreaţa cheală”, Domnul şi Doamna Smith dialoghează absurd pe tema cinei: supă, peşte, carne de viţel cu cartofi, salată sau, spre final, piftie cu excremente de pasăre şi pipi de iapă. Cu cincizeci de ani înainte, însă, Madame Ubu le comunica invitaţilor lista de “bunătăţi”: borş polonez, cotlete de şorbolan, viţel, pui, pateu de câine, târtiţă de curcan, şarlotă cu frişcă, îngheţată, salată, fructe, desert, rasol, napi, conopidă cu căcart. Iar Pompierul ionescian pica la ţancul serii, pentru a lămuri titlul piesei, precum strămoşul său Căpitan Bordură, cu rol decisiv în detronarea regelui Venceslav al Poloniei. “Vivat domnu’ Ubu!”
Puţini regizori s-au încumetat să pună în scenă un astfel de text. Iniţial – din cauza conţinutului său de idei sau, poate, a formei absurd-suprarealiste, în care povestea se pierde, parcă, printre degetele replicilor. Cu siguranţă şi din cauza numărului imens de personaje – orăşeni, fermieri, nobili, curteni, nu mai puţin de două armate, un urs şi fantome! Dar, mai ales, din lipsa unor traduceri universale care să poată aduna toate subtilităţile de limbaj ale variantei franceze. În limba română, cele mai recente şi cunoscute montări se bazează pe remarcabila tălmăcire a lui Romulus Vulpescu. La începutul anilor ’90, Silviu Purcărete recurgea la un text compilat – “Ubu Rex cu scene din Macbeth” – la Teatrul Naţional din Craiova, cu Ilie Gheorghe şi Valer Dellakeza în travesti. În anii 2000, Tompa Gábor se încumeta la o altă piesă a trilogiei, foarte rar montată – “Ubu înlănţuit” – la Teatrul de Comedie din Bucureşti, cu Mihai Constantin şi Virginia Mirea. La sfârşitul anului trecut a venit rândul regizorului Alain Timar să reconstruiască (mult diferit, însă) un mai vechi spectacol de-al său, din Franţa, cu “Ubu Rege”, de data aceasta la Teatrul Maghiar de Stat Cluj, pe un text tradus de Zoltán Jékely.
Fondator al Théâtre des Halles la Avignon, în 1983 (după un parcurs prin diverse trupe de teatru), Alain Timar a regizat aproape cincizeci de spectacole în Franţa şi în străinătate. Căci dubla sa pregătire profesională – literară şi plastică, precum şi originile-i multiculturale (evreieşti, maghiare, spaniole şi algeriene) îl fac să se definească drept un artist cosmopolit, căruia îi place să depăşească barierele şi să desfiinţeze frontierele – false sau reale. Ca urmare, adesea îndrăzneşte să se măsoare cu limba altor ţări, indiferent că ele sunt Ungaria, Statele Unite, Italia sau Filipine, şi indiferent de autorii pieselor de teatru – Ionesco, Genet, Beckett sau Jarry. Auzului său empatic îi adaugă o viziune scenografică personală, inspirată din arta plastică universală. Pentru spectacolul clujean recunoaşte influenţe din opera şi personalităţile unor artişti precum Miró, Picasso, Klee. Sau se autocitează, reluând două dintre metaforele utilizate în spectacolul francez: hârtia şi instrumentele muzicale de suflat.
Scena este goală: un cub străjuit pe laterale de două bănci, precum cele din sălile de sport, destinate rezervelor sau sportivilor care se odihnesc, deasupra – o grilă de lumini cu becuri albe, tip spot, iar în spate, pe fundal, o imensă rolă de hârtie, instalată pe un suport supradimensionat. Atât. Imediat, însă, spaţiul se populează. Mai întâi cu sunete, apoi cu cei care le emit, într-o cacofonie sonoră. Ca într-un Turn Babel, în care bruiajul fonic a înlocuit armonia originară, în care sunetele şi-au pierdut înţelesul iniţial. Doisprezece actori (şase bărbaţi şi şase femei) dau glas instrumentelor de suflat. Tot ei vor fi, pe rând, Tatăl sau Dom’ Ubu (mai târziu rege), consoarta sa – Mama sau Madam Ubu, Căpitanul Bordură, regele Venceslav al Poloniei şi regina Rosamunda, fiii lor, ţarul Alexei al Rusiei, nobili, magistraţi, ţărani, toată armata rusă, toată armata poloneză, soldaţi şi căpitani, ţepeluşi, popor, fantome, cai, urşi sau maşini de descreierisit. În decursul a două ore, cei doisprezece actori vor imagina zeci de personaje, precum şi întreaga scenografie a spectacolului – decor şi costume. Totul din hârtie. Mai lent sau mai rapid, sulul va fi derulat şi sfâşiat, pentru a deveni covor sau trenă, bani sau arme, haine sau accesorii vestimentare, rotunjimi umane – cu tentă sexuală sau nu. Frumuseţea corpurilor umane stă alături de pregătirea fizică, antrenamentul vocal şi educaţia scenică. O echipă disciplinată şi imaginativă, inteligentă şi plină de umor, în egală măsură unitară, dar alcătuită din vârfuri. Actorii joacă fiecare şi împreună, într-o succesiune de fluxuri şi refluxuri, într-o continuă alternanţă a scenelor individuale cu cele de grup.
Prin aceasta, regizorul Alain Timar pare să fi descoperit secretul echipei Teatrului Maghiar de Stat Cluj. Secret pe care îl speculează în imagini de neuitat: Dom’ Ubu şi Madam Ubu în varii interpretări, dar şi episoade remarcabile prin inventivitate şi umor – vizita Căpitanului Bordură şi-a ciracilor săi, inspecţia regimentului de gardă călare, împărţirea banilor către popor, încasarea impozitelor de la ţărani (ţărănci!), scena de la curtea ţarului Alexei sau cea din piaţa Varşoviei, cu tânărul Blegoslav şi partizanii săi, adevărată gaşcă de cartier. În plus: bătăi, lupte, descreierisiri. Metaforele regizorale pălesc uneori în faţa acestei sarabande histrionice, favorizând primatul actorilor în ceremonialul scenic. Cu toate astea, hârtia îşi păstrează valoarea de simbol, iar aparenta sa fragilitate se pierde în şirul nesfârşit al întrebuinţărilor pe care le capătă de-a lungul spectacolului.
Hârtia este omniprezentă. Hârtia înseamnă bani, banii înseamnă putere, iar puterea este forţă. Dar aşa cum hârtia se rupe sau se şifonează cu uşurinţă, la fel şi celelalte “bunuri” pot fi sau pot deveni derizorii. Rola simbolică de hârtie seamănă cu hârtia igienică, pe care o târâm după noi, iar după folosire o aruncăm – nu e nimic altceva decât “căcart” – declară regizorul Alain Timar. Denunţarea sistemului printr-un râs impertinent şi eliberator pare a fi singura soluţie de a lupta împotriva lui Dom’ Ubu sau a lui Madam Ubu, ce se regăsesc în fiecare dintre actori, în fiecare dintre noi. Căci aşa cum fiecare actor va fi, rând pe rând, personaj bun sau rău, învingător sau învins, erou sau trădător, suntem sfătuiţi, la rândul nostru, să ne privim în oglindă. Şi să râdem de noi înşine sau de ceea ce am putea deveni. Spre final, discordanţa sonoră cauzată de instrumentele de suflat se va transforma în armonie vocală. Aşezaţi unul lângă altul la marginea scenei, actorii îşi rostesc succesiv replicile, precedate de numele personajului, ca într-un spectacol-lectură. Mai repede, din ce în ce mai repede, în acel ritm creator vecin cu nebunia, pe care şi l-a dorit regizorul şi în care a putut plonja numai datorită a “doisprezece oameni frumoşi”.
Teatrul Maghiar de Stat Cluj
“Übü Király” / “Ubu Rege” de Alfred Jarry
Traducerea în limba maghiară: Zoltán Jékely
Regia, decorul şi costumele: Alain Timar
Distribuţia: Zsolt Bogdán, Áron Dimény, Lóránd Farkas, Sándor Keresztes, Ervin Szűcs, Loránd Váta (Übü Papa / Tatăl Ubu), Csilla Albert, Enikő Györgyjakab, Emőke Kató, Júlia Laczó, Tünde Skovrán, Csilla Varga (Übü Mama / Mama Ubu)
Foto Istvan Biro
Print