Dumitru Solomon, un dramaturg nedreptățit de istoria recentă a teatrului românesc, e jucat rar. Poate pentru că textele lui au un iz ușor desuet, o poezie ironică și asumată, cu inflexiuni à la Sebastian și Mazilu, care în agitatul nostru început de secol 21 își găsesc locul mai greu. Scriitura lui nu e nici revoltat socială, nu e nici politică, iar pentru zona experimentală nu e tocmai potrivită. Și totuși, e prea subtil pentru zona cealaltă… Așadar, nu se întâmplă prea des să-i găsești numele pe afișele teatrelor, deși textele lui – au dovedit-o cele câteva încercări recente, vezi „Identități” în regia lui Victor Ioan Frunză, la Brăila – umplu sălile și au succes la public.
O dovedește și recenta montare, de la Teatrul de Comedie din București, cu „Zăpezile de altădată”, pusă pentru a treia oară în scenă de Mircea Cornișteanu, după ce a montat aceeași piesă la Satu Mare și Galați. Umorul subtil și duioșia poveștii sunt numai bune pentru un spectacol de comedie de bună calitate, așa cum trebuie să existe în repertoriul unui teatru cu un asemenea profil. Un cuplu surprins în două ipostaze diferite ale vieții, la 20 de ani și după 20 de ani de căsnicie, două vârste diferite, cu exaltările și frustrările lor, cu problemele și visele lor. O fină cercetare psihologică făcută cu umor a felului în care se schimbă visele în timp, înainte și după căsnicie, a felului cum femeia și bărbatul schimbă între ei raporturile. Sau, pe scurt, ce face timpul dintr-o iubire…
Subiectul are toate datele să atragă publicul și să placă. Iar Mircea Cornișteanu alege pentru cuplul de după 20 de ani, doi actori în principiu potriviți tocmai pentru că se încadrează la categoria „vedete”: Sandu Pop și Gabriela Popescu. Regizorul își propune o montare curată, fără inovații, care mizează pe actori și pe text, cu un decor ce se dorește spectaculos, semnat de Puiu Antemir.
Cei doi plusează pe comicul amar, dar atât de omenesc al piesei, ratând însă în multe situații subtilitatea pe care o ascunde dialogul spumos și rămânând la stratul de suprafață: cuplul care se ciondănește în dormitor, seara, el, plictisit, ea, cu chef de viață, el, dorindu-și doar să doarmă, ea, amintindu-i declarațiile exaltate din tinerețe… Peisajul – dormitorul conjugal construit destul de realist – și modul cum se desfășoară discuția dintre cei doi amintește, din păcate, prea mult de decorul și dialogurile din scheciurile de televiziune umoristice. Delicioase pentru public, potrivite la Comedie, dar cam atât. Actorii păstrează măsura doar din când în când, dar în cele mai multe dintre momente, încântați de ropotele de aplauze, forțează nota și îngroașă. Textul le-o permite, desigur, dar simți cum tocmai aceste tușe groase diluează umorul și săgețile din spatele lui își pierd din putere.
În ceea ce privește cuplul tânăr, Laura Creț și Andrei Runcanu, oscilează între momente de poezie frumoasă și momente de platitudine, nefiind cu adevărat contrapunctul dorit la familia ce avea să devină peste 20 de ani. Deși urmează o rețetă simplă și ușor de digerat pentru public, spectacolul lasă doar gustul unei comedii romantice – iar asta nu e neapărat rău –, dar ratează substanța psihologică a textului.
Print