Pe scenele din România, am văzut, de-a lungul anilor, mai multe spectacole cu „Hamlet”. Pe cel al Naţionalului craiovean, în regia lui Tompa Gabor, cu Adrian Pintea în rolul titular, pe cel de la Cluj, al lui Vlad Mugur, în care Sorin Leoveanu îl juca pe prinţul Danemarcei, pe cel semnat de Liviu Ciulei, la Teatrul Bulandra, unde partitura principală i-a revenit lui Marcel Iureş, şi acum pe cel regizat de Laszlo Bocsardi, cu Marius Stănescu în rolul lui Hamlet.
„Hamlet”-ul lui Tomba Gabor era poetic, misterios, adânc ca apele mării, interpretabil la nesfârşit, amplificând conţinutul ireductibil al piesei shakespeariene. Montarea lui Vlad Mugur, pe care am văzut-o o singură dată, mi-a părut criptică, concepută pentru a transmite un mesaj regizoral obscur. „Hamlet”-ul lui Liviu Ciulei era palid, ca o citire care nu îşi propune să aducă în scenă conotaţia, preferând să rămână la nivel de denotaţie, fără a se axa pe o dimensiune anume a textului, fără a scoate în relief ceva anume, ca un act de umilinţă a regizorului.
Spectacolul lui Laszo Bocsardi îmi pare, mai multe decât cele menţionate, un gest de curaj. Rod al unei munci care se vede uşor dincolo de evoluţia pe scena de la Metropolis, rod al unei interpretări regizorale care pune accent pe spaţiile albe ale textului, acest spectacol, demn de toată invidia regizorilor care se mai încumetă să monteze Shakespeare, este o variaţiune rafinată pe o temă de necuprins pentru muritorul de rând.
Spaţiul posibilelor
Cred că opţiunea regizorului, atât cât am desluşit din ce se întâmplă pe scenă preţ de trei ore şi jumătate, s-a îndreptat spre „spaţiile albe” ale poveştii, spre „golurile” lăsate în text, neexplorate şi neexploatate de montările recente văzute de mine.
În primul rând, îl umanizează pe Claudius fără a-l culpabiliza, iar pe întunecatul prinţ îl transferă din zona eroicului în cea a fanaticului unilateral, construind un Hamlet deloc melancolic, pradă a unei obsesii care se cere rezolvată. În al doilea rând, cercetează enigmatica relaţie Hamlet-Ofelia şi oferă un alt răspuns cu privire la moartea fiicei lui Polonius. În al treilea rând, face o schimbare importantă în rolul ce-i revine lui Horaţio, care nu mai trăieşte „să spună povestea” (oare astfel completează sau radicalizează povestea-invariant?). Lucrarea scenică îţi lasă impresia că regizorul recurge la o precizie aproape chirurgicală. Şi de invidiat este că nici nu ideologizează, nici nu alungă poezia. Scena fără cuvinte dintre Hamlet şi Ofelia este una dintre cele mai izbutite, mai relevante şi mai emoţionante. La fel sunt şi majoritatea scenelor din final.
Spaţiul căutărilor
Într-un decor stilizat fără cusur şi fără stridenţă, semnat Jozsef Bartha, se desfăşoară o tragedie în urma căreia timpul „ieşit din matcă” (nu „din ţâţâni”, cum prefera o altă traducere) nu mai poate reveni la matcă. Într-un dulap rotativ cu oglinzi, spaţiu închis, în care gonesc gândurile, fantasmele, dorinţele şi durerile personajelor fără ieşire, se petrece, de fapt, o căutare necontenită. Fiecare personaj îl caută pe celălalt, fiecare prezenţă sugerează o absenţă care trebuie umplută, o necunoscută fără descifrarea căreia lumea înfăţişată rămâne incompletă atât pe scenă, cât şi în mintea şi inima spectatorului. Spectaculos este că, deşi propune un conţinut personalizat, regizorul optează pentru un decor care nu reduce sensurile posibile, ci le amplifică, deşi spectacolul se construieşte pe o viziune coerentă. Primind piesele unui puzzle, spectatorul va trebui să alcătuiască imaginea. O şansă pe care i-o oferă destul de puţine spectacole de azi.
Spaţiul actorilor
Să revenim o clipă la spectacolele menţionate la început. Adrian Pintea a făcut un Hamlet în care domina metafizicul, un adevărat prinţ al melancoliei, poetic şi ironic, omenesc şi eroic în acelaşi timp. Sorin Leoveanu a construit pe contre-emploi un răzvrătit infinit de bizar. Marcel Iureş a jucat un meditativ sceptic, aş spune à la carte, îmblânzit de bagheta regizorului.
În spectacolul de la Teatrul Metropolis, Marius Stănescu, şi el actor de forţă, extrem de mobil, este un Hamlet univoc, rece, nejucăuş, constant cu sine şi cu „cheia” primită de la regizor. Este departe de orice clişeu, iar replicile pe care le rosteşte parcă le-ai auzi pentru prima dată. Întunecata nelinişte a prinţului Danemarcei, dornic de răzbunare, dar măcinat de „gândirea care ne face pe toţi laşi”, îşi găseşte o expresie coerentă, limpede, dar nuanţată în spectacolul lui Laszlo Bocsardi. Justiţiarul măcinat de „vise rele”, însetat de sângele care să plătească suprema fărădelege comisă de Claudius, regele-simulacru, se confirmă la fiecare scenă – în curtea palatului din Elsinor, printre cărţi, în iatacul reginei, în cimitir sau în duelul final.
Iar monarhul care a stricat firea prinde viaţă datorită lui Sorin Leoveanu, un interpret de o forţă nestăvilită. În scena rugăciunii, de altfel foarte izbutită regizoral şi vizual, Claudius este tulburător. Cu patima domolită de conştiinţă, falsul rege se dezvăluie în toată fragilitatea omenească. De-a lungul spectacolului, experimentează o gamă variată de stări: este, pe rând, lasciv şi zeflemitor, rece şi inflexibil, îngenuncheat de remuşcare şi spaimă, copleşit de neputinţă.
Regina Gertrude, în variantă propusă de Diana Cavallioti, este o prezenţă interesantă, dar neclară, atât de sugestivă, că, în anumite momente ale spectacolului, nu ştii ce să crezi.
Pe de altă parte, Ioana Anton creează o Ofelie emoţionantă, fără să apeleze la artificii de interpretare. Alege interpretarea rafinată, este Ofelia încondeiată de un iubit necruţător în iubirea lui, feminitatea murdărită cu vorba, cu gândul şi cu fapta de prinţul cel de neînţeles.
I-am remarcat, de asemenea, pe Cristian Moţiu – un Horaţio neshakespearian prin gestul final, ce radicalizează interpretarea propusă de regizor – şi pe Laszlo Matray, un Laertes cu personalitate, cuceritor în scena duelului, care nu păleşte în faţa lui Marius Stănescu.
Print