Loredana Goagă, Teatrologie, Anul I
Ce faci când eşti plictisit? Mergi la teatru,…aşa că am mers la teatru să văd „Ultimul Don Juan” de la Teatrul Nottara. Acolo l-am întâlnit pe Braney Daycash (Constantin Cotimanis), un tip şi el plictisit… Are o afacere proprie, un restaurant cu specific pescăresc, o soţie cinstită, bună şi cuminte, copii. Are conştiinţa acută că timpul trece, dar la patruzeci şi şase de ani realizează că el a avut o viaţă „drăguţă”. Cum poţi să mori şi să spui că ai avut o viaţă drăguţă? Nu ai cum!… aşa că decide să aducă în viaţa lui acel ceva care a lipsit în tot acest timp. Cea mai simplă soluţie şi la „îndemână” ca să aducă un strop de culoare în viaţa lui este să încerce să aibă relaţii extraconjugale… şi de aici, începe partea interesantă.
Specatcolul montat de Petre Bokor aduce în prim-plan mai întâi actorul, povestea urmând abia după. Povestea destul de lungă a lui Neil Simon, deşi plină de tuşe de umor, uşor digerabilă, punând în discuţie probleme fundamentale ale existenţei umane, trebuie construită în aşa fel încât să ţină cumva publicul în mână, iar acest lucru se întâmplă în spectacolul de la Nottara tocmai prin intermediul jocului actoricesc.
Aşadar, jocul naşte cu sine povestea. Acest joc nu este uniform, chiar dacă natura personajelor cere asta. S-a simţit o lipsă a calităţii interpretării, ce oscilează destul de evident şi supărător pe alocuri, când au apărut probleme de coerenţă în ceea ce priveşte rostirea textului. În montarea lui Bokor, personajul Don Juan are mai degrabă fler la public decât la „pipiţele” pe care încearcă să le cucerească şi nu îi iese. Constantin Cotimanis a reuşit cu un firesc caracteristic, să-şi convingă publicul.
Acţiunea se petrece în casa mamei, liberă odată pe săptămână, joia, timp de două ore. O cameră mică, cochetă, cu o canapea plină de perne aşezate la aceeaşi înălţime, o măsuţă, un fotoliu şi un telefon într-un colţ (decorul este realizat de scenografa Viorica Petrovici.) Prima invitată să participle la această acţiune desuetă este Alana, o femeie modernă, sofisticată, dar frivolă (Luminiţa Erga). Încercare eşuată… Ea, foarte îndrăzneaţă, el, foarte timid. Mai avusese o singură relaţie cu o „femeie bătrână” de patruzeci şi patru de ani într-un bordel, la vârsta de optsprezece ani, apoi s-a căsătorit şi i-a fost credincios soţiei sale, Dora.
Cea de-a doua întâlnire – care aş spune că e şi cel mai picant moment al spectacolului – este cu tânăra cea cu o „psiho-şomeră”, actriţă în devenire, Bobbi (Raluca Gheorghiu). Nu trebuie uitat momentul în care cele două personaje fumează marijuana, interpretarea este delicioasă.
Cea din urmă încercare de a fi un Don Juan, Braney Daycash o va face cu soţia prietenului său cel mai bun, Jeantte (Victoria Cociaş) aflată în depresie pentru că soţul ei o înşală. Această ultimă întâlnire este şi cea mai plină de semnificaţii, de revelaţii, pe care personajul principal într-o furie şi tensiune ce creşteau uşor, uşor încă de la prima întâlnire, scoate la suprafaţă o lavă de frustrări şi revolte, ce, odată revărsată, îl ajută să se domolească. Se împacă încet cu sine şi face ceea ce „trebuia”: îşi sună soţia, pe Dora, şi îi propune să petreacă împreună un moment de intimitate în acelaşi spaţiu tabu, casa mamei plecată cu acţiuni caritabile, în fiece joi. Totul revine, însă, într-o zonă de normalitate cotidiană atunci când cei doi încep să se certe la telefon, Dora refuzându-şi soţul…
„Ultimul Don Juan” este, mai degrabă, un spectacol ca de sâmbătă seară… mergi să îl vezi, mai puţin să îl analizezi…
Print