O parafrază precum “şcoala te-nvaţă, şcoala te-nalţă…” poate părea o ironie amară la deschiderea unui nou an şcolar, ce începe sub semnul confuziei. Pare-se că niciodată în istoria învăţământului nostru, proporţia schimbărilor (adesea de ultim moment) nu a atins un asemenea grad. Totul cu intenţia declarată de a revigora sistemul, de a aduce şcoala românească la nivel european. Lăudabil în sine, planul a debutat oficial cu noua lege a educaţiei, intrând în vigoare la începutul anului, însoţită de nenumărate metodologii, aplicabile în timp. Primele rezultate concrete s-au văzut la bacalaureat şi la examenele de titularizare a cadrelor didactice: dezastru naţional. Azi, anul şcolar începe cu o nouă structură, cu “foi de parcurs” pentru elevi şi, în perspectivă, “cartele de pontaj”. Cum vor funcţiona? Vom vedea.
Nici la nivel universitar, lucrurile nu sunt mai clare, dimpotrivă. De-abia în urmă cu câteva zile au fost publicate rezultatele clasificării universităţilor acreditate din sistemul naţional de învăţământ. Rezultatul: examene de masterat şi doctorat anulate sau amânate până în ultimul moment, studenţi şi profesori dezorientaţi, incapabili să îşi schimbe de pe o zi pe alta planurile gândite şi realizate în ani.
După un asemenea preambul, tot o ironie ar putea părea şi cronica unui “Exerciţiu de Commedia dell’Arte”, spectacol al unor studenţi şi absolvenţi (din varii generaţii) ai facultăţilor româneşti de teatru. Dar vă asigur că lucrurile nu stau deloc aşa, ci par a confirma spusele lui Mihail Bulgakov, care susţinea (în “Viaţa Domnului de Moliére”…) că în nicio instituţie de învăţământ nu poţi deveni un om cultivat. Dar poţi deveni un om disciplinat, dobândind o deprindere care-ţi va fi de folos în viitor, când, în afara pereţilor instituţiei de învăţământ, te ocupi de cultivarea propriului spirit. Ori exact asta dovedeşte mica, dar competenta şi curajoasa echipă de artişti prin acest “exerciţiu”. Că i-au citit şi pe Stanislavski (“cam lung, dar important”) şi pe Diderot (controversat, dar pe alocuri actual), pe Cehov, Goldoni şi Molière, dar şi scenarii de Commedia dell’Arte. Că citesc poezie şi ascultă muzică, dar şi că scriu versuri, compun şi cântă, că privesc la televizor cu luciditate şi, în general, îşi trăiesc tinereţea în lumea noastră, aşa cum este ea. Dar deja au căpătat acea disciplină a şcolii şi au deprins acele învăţături care le vor permite să îşi cultive continuu spiritul, spre folosul lor şi-al publicului receptor.
Fără pretenţia de a-şi intitula exerciţiul “spectacol-studiu” (cum se practică la case mai mari), Tudor Lucanu (student anul III la Regie în UNATC Bucureşti, dar şi absolvent de Actorie la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj) porneşte de la un exerciţiu de lucru cu masca, “instrument misterios şi extraordinar”, concretizat iniţial într-un examen de semestru. Căci Commedia dell’Arte prefigurează teoriile teatrale fundamentale ale secolului XX, munca actorului cu sine însuşi, dar şi ceea ce se petrece între un spectator şi actor. Şi, în scopul devenirii “artistului total” – mim, cântăreţ, dansator, va sta întotdeauna la baza oricărei forme de învăţământ teatral, reprezentând o adevărată “şcoală de instrucţie”. Bine însuşită, această lecţie poate schimba cursul unui spectacol, sau, de ce nu, chiar revoluţiona istoria teatrului contemporan, aşa cum a făcut-o originalul la vremea sa, în secolul al XVI-lea, într-un moment de criză…
Pesemne că nu atât de departe şi-a propus a ajunge tânărul regizor, dar, împreună cu actorii săi, pune cu succes în practică toate regulile Commediei dell’Arte, generând acel râs sănătos, provocat în mod special de către comic. Bombă de energie fizică este acest spectacol plin de vivacitate şi umor, în care viteza cu care se succed gesturile, mişcările, săriturile, tumbele, elementele acrobatice se regăseşte – paradoxal – chiar şi într-o veritabilă scenă slow-motion. Textul se naşte odată cu spectacolul, prin tehnica aglutinantă a improvizaţiei, a dezvoltării situaţiilor şi apoi a variaţiunilor brodate pe canavaua unui scenariu cu indicaţii de regie. Dar aspectul adesea criptic al vechilor scenarii de Commedia dell’Arte dispare, transformându-se în tradiţionala citire pe mai multe niveluri, în funcţie de publicuri. De la replici cehoviene până la parodii de reclame TV, citatele şi parafrazele dau un alt fel de importanţă “Măriei Sale, Cuvântul”, ca dar făcut “Măriei sale, Publicul”, diferit de la o reprezentaţie la alta, de la un spaţiu la altul.
Fie că se joacă în facultate, în parc, în club sau, poate, vreodată, pe scena unui teatru profesionist, fie că se joacă dimineaţa, la prânz sau seara, acest “Exerciţiu” respectă o altă regulă de bază, ce îmbină disciplina trupei cu talentul fiecărui actor. Povestea pe care aceştia o imaginează este una caracteristică genului, doar aparent simplă, cea a dragostei pusă la încercare – de propriile greşeli ale amorezilor sau prin intervenţiile altor personaje-mască, specifice Commediei dell’Arte. Dar şi fixitatea acestor personaje reprezintă, la rândul său, doar un punct de plecare în alcătuirea scenariului, adaptat spaţiului şi momentului.
Alături de cei doi îndrăgostiţi, doar Diavolul nu poartă mască. Căzut dintr-o eroare pe Pământ, acesta îşi vâră coada în povestea lor, încercând – fără succes – să îi despartă. Personajul este construit de Ştefan Lupu, absolvent al Universităţii Babeş-Bolyai şi actor la Teatrul Mic, ca un diavol irascibil, iscoditor, cu o sexualitate incertă. Fără să abuzeze de zâmbete diabolice, dar cu o mimică irezistibilă, este protagonistul unor scene de un umor cuceritor. Astfel, secvenţa… naşterii lui Pulcinella este un exemplu aparte (nu singurul) de păstrare a echilibrului comic al montării, care, dată fiind tema exerciţiului, ar fi putut uşor derapa spre vulgar. Dar lucrurile sunt bine ţinute în frâu de regizor şi săvârşite de actori. Studenţi în anul III la UNATC, aceştia combină antrenamentul fizic cu naturaleţea replicilor.
În rolul tinerei Prudentia, Raluca Aprodu este femeia frumoasă, puţin îndrăgostită, femeia-pisică, femeia-vulpe, femeia-copil, femeia-femeie. Luminoasă şi aparent fragilă, face o demonstraţie surprinzătoare de acrobaţie teatrală. Perechea sa, Cinthio, îşi găseşte interpretul visător şi timid, dar ceva mai îndrăgostit, în persoana lui Andrei Huţuleac, care răspunde vervei fizice a partenerei printr-o spontaneitate uimitoare a replicilor. Jocul său de-a cuvintele aruncate din sală se transformă în adevărate “poezii la prima mână” – de la versuri tematice, până la rime despre actorul Andi Vasluianu (prezent în public) sau despre sponsorul principal al festivalului-gazdă.
Cea mai populară mască italiană a Commediei dell’Arte, Pulcinella, personaj mâncău, trândav şi pungaş, este construit de Vladimir Purdel ca slugă plictisită, ascultătoare de nevoie a stăpânului său, Diavolul, temător şi bănuitor, protagonist al tuturor ciomăgelilor, dar aflându-se de ambele părţi ale băţului. Partener într-ale slugărniciei şi bătăilor îi este naivul şi mereu flămândul Arlecchino, un pierde-vară insolent, dar inventiv, una din cele mai cunoscute măşti şi, în acelaşi timp, unul din cele mai plastice personaje ale spectacolului, întruchipat de Alex Călin. Masca tragi-comică a vestitului Capitano, fanfaron şi poltron, amorez-rival, îi revine – cu tot arsenalul de fugăreli şi minciuni – lui Idris Clate, figurat cu nuanţe… ruseşti.
Celelalte elemente ale spectacolului respectă, la rândul lor, regulile Commediei dell’Arte. Costumele create de Ana Cântăbine (absolventă de master în scenografie la UNATC şi deja colaborând cu Teatrul Evreiesc de Stat) îmbină culoarea cu funcţionalul. Unicul element de decor – o fereastră – susţine desfăşurarea acţiunii, iar muzica îi dă ritmul. Autor şi interpret live (chitară şi kazoo): Mihai Prejban (un alt absolvent UNATC). I se alătură la percuţie şi ceva instrumente de suflat – chiar regizorul Tudor Lucanu. În fine, mişcarea scenică, element esenţial al spectacolului, este concepută de acelaşi Ştefan Lupu, cu o inventivitate admirabilă pentru cei zece metri pătraţi de scenă oferită de clubul “La Muse”, gazda Festivalului de teatru “independent de orice” – UNDERCLOUD.
Produs de Compania de Teatru D’AYA, Teatrul Undercloud şi Lăptăria Enache, şi ajuns la cea de-a patra ediţie, acesta e unul din exemplele reuşite ce fac diferenţa între doi termeni adesea confundaţi. Căci într-o ţară cu tradiţie festivistă, o atmosferă pozitiv-festivalieră devine un lucru demn de apreciere. Ca şi iniţiatoarea sa, Chris Simion, regizor şi teatrolog, absolventă a aceleiaşi Facultăţi de Teatru din cadrul UNATC, născută într-o zodie tenace, de luptătoare, cu un CV mai lung decât vârsta i-ar permite-o.
Şi dacă n-am predicat singură, în deşert, îmi permit să închei cu un citat din prezentarea festivalului ce a găzduit acest “Exerciţiu de Commedia dell’Arte” şi pe tinerii săi creatori, întru nădejdea unui teatru viu, care nu lâncezeşte, care nu se blazează, care nu se poticneşte, care nu se plictiseşte, care nu se repetă.
Print