Un flaut – spectacol legat indestructibil de numele lui Peter Brook şi de al său rămas-bun. Cum ai putea să-l priveşti fără să te gândeşti că este un rămas-bun? Flautul/ Un flaut stă sub semnul unui dublu rămas-bun nu numai brookian, pentru că, dacă Recviemul este încununarea operei unui Mozart bolnav şi muribund, celălalt versant este Flautul, care, fără a fi vestit de nicio presimţire, a fost creaţia care l-a precedat, opera de dinaintea sfârşitului. Uităm adesea că este un testament neprevăzut! Şi iubim Flautul pentru ceea ce el reprezintă ca victorie a dragostei asupra mărturiilor, asupra mărturiilor obiectelor şi ale oamenilor! Şi dacă Mozart a dovedit că a intuit existenţa unei alte mărturii, mărturia ultimă, de care nimeni nu poate trece şi de care, în lipsa altei soluţii, trebuie să te apropii cu bucurie! Moartea bucuroasă… concluzie limpede a unei vieţi pline, operă aproape finală, ce se lasă citită din perspectiva sfârşitului, însă fără a fi concepută ca expresie a sfârşitului. Un flaut de Peter Brook întăreşte această ipoteză. Astfel şi-a gândit spectacolul, poate chiar mai explicit decât Mozart însuşi! Nu-mi spunea el acum câţiva ani, când îl chestionam despre teatrul testamentar, că are oroare de postura goetheeană şi de monumentalitatea poemului Faust, preferând evanescenţa finală din Furtuna shakespeariană? Să te îndepărtezi fără morgă şi fără a trage concluzii, să te faci nevăzut aidoma gândurilor şi vrăjilor – iată jurământul brookian. Acest Propero al teatrului care a fost Brook se îndepărtează cu paşi uşori, pe o arie pe Mozart… Flautul – adio senin! Deloc faustian!
Brook a aşteptat Flautul… mai bine de 20 de ani. Pentru Aix en Provence, prin excelenţă festival mozartian, ar fi preferat Don Giovanni, după care a dat înapoi, la propunerea lui Gérard Mortier… întâlnirea adesea amânată, dovadă a fricii şi a dorinţei. Aşa ceva nu trebuia ratat! Şi, de altfel, totul legitima o asemenea alegere, fiindcă aplecarea sa spre naivul superior din teatru, care a luat amploare după sosirea lui Brook la Paris, la începutul anilor ’70, nici n-ar fi putut găsi o operă mai potrivită, un teren mai fertil. Acesta să fie motivul ce stă la temelia unei asemenea relaţii de durată? Ce ţi se potriveşte prea bine riscă să pună în primejdie cunoscutul… şi el, Brook, a căutat întotdeauna neaşteptatul. Iată-l, în sfârşit: Flautul, la 85 de ani! A avut dreptate să aştepte, încă o dată, ca să poată surprinde! Să se surprindă pe el însuşi şi pe ceilalţi!
Flautul a fost creat împreună cu Marie-Hélène Estienne, colaboratoarea sa dintotdeauna, apropiată şi integrată în estetica brookiană. Însă Un flaut este indestructibil legat de colaborarea cu Franck Krawczyk, muzician poetic şi imprevizibil, pe care l-am cunoscut în siajul lui Christian Boltanski, acest mare artist al memoriei rănite a secolului XX. Apoi, într-o zi, m-am dus la el şi am petrecut una dintre cele mai fermecătoare după-amieze din viaţa mea. În faţa pianului, nu departe de Teatrul Bouffes du Nord, avea să-mi cânte versiunea pe care o pregătise, cu rupturi şi schimbări, cu inovaţii şi îndrăzneli. Eram doar noi doi şi ne uneau Mozart, dar şi Brook. În ziua aceea am ştiut că a sosit ceasul pentru Flautul… Brook îşi găsise Mozart-ul lui! I-am spus-o într-o zi, iar el a fost de acord cu un surâs. Apoi, mai târziu, aveam să-l privesc pe Franck în timpul spectacolelor, stând alăuri, în faţa pianului, „locuit” de muzica revizitată cu ardoare şi curaj. Lăsaţi grijile de fiecare zi când staţi cu ochii la el, la această solie inspirată a lui Mozart pe scena lui Brook!
Un flaut – trebuie să-l asculţi şi să-l priveşti, pentru a-ţi putea aminti după aceea! A-ţi aminti de virtutea lui aparte, exemplară, căreia Jean–Claude Carrière, unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Brook, i-a consacrat o lucrare, La fragilité („Fragilitatea”). Iată cum am demonstrat, aici mai bine ca niciodată, cât de îndreptăţită este definiţia shakespeariană a omului, exprimată în Măsură pentru măsură: esenţa omului este fragilă ca sticla. Flautul este prin excelenţă fragil ca sticla – gata să se frângă, spectacolul mă atrage de parcă m-ar chema să mă ocrotească, ca să veghez asupra lui şi să fiu gata să-i vin în ajutor în orice clipă. Mă simt implicat prin frica din glasul care se frânge al tânărului interpret ce înaintează în scenă, prin gestica simplă a unei Pamine „ispititoare”, cum îmi şopteşte crispată mama ei, odinioară interpreta Michaelei din celebrul spectacol „Tragedia lui Carmen”, montat de Brook/ Constant acum 20 de ani, prin aceste apariţii pe care le poate tulbura şi cel mai mic fleac, prin acest sentiment general de nesiguranţă. Fragilitatea spectacolului Un flaut mă îngrijorează asemenea copilului la care mă uitam înspăimântat şi fascinat, în vreme ce-şi făcea numerele de echilibristică pe sârmă. Dacă Ingrid Bergman, în filmul ei de neuitat, pornind de la Flaut, asocia copilăria cu oamenii din sală – filmând strălucirea de pe chipurile tinerilor spectatori – Brook o aşază pe scenă, acolo unde devenim cu toţii mărturii ale viului. Aici, scena fascinează fiindcă nu ne linişteşte, fiindcă este fragilă şi sub ameninţare. Creează acest sentiment de frică ludică, atât de drag copiilor, frică ce dovedeşte fiorul ivit pe fondul speranţei de a depăşi frica. Scena este fragilă. Să urmărim cu bucurie interpretarea artiştilor şi să întindem mâna ca să-l primim pe acrobatul cântăreţ, care se poate prăbuşi în orice clipă! Suntem acolo, binevoitori şi emoţionaţi!
Dincolo de aparenţe, în acest Flaut străbate o atitudine testamentară, pentru că spectatorul care sunt – obişnuit cu teatrul lui Brook de mai bine de 40 de ani – recunoaşte elementele poeticii lui, configurate în timp. Spectacolul propune o sinteză discretă a acestei estetici, însă o sinteză recognoscibilă, de vreme ce ne face să regăsim bastoanele de bambus de la începuturile carierei lui Brook la Paris, frumuseţea spaţiului unic care este Teatrul Bouffes du Nord, prezenţa actorilor africani pe scenă şi magia lor… lipsesc doar covorul şi căldura, spre regretul meu. Spectacolul seduce, mărturisesc, seduce pentru că în el se întâlnesc aceste semne de punctuaţie teatrale care sunt, de atâţia ani, emblemele prin care spectacolele lui Brook se deosebesc de toate spectacolele din lume. În spiritul său, în spiritul „teatrului formelor simple”, îşi aşază Flautul sub semnul acestui naiv care-l preocupă atât de mult. Simplu şi limpede. Un Flaut se dezvăluie şi prin puterea de a uni în jurul lui Mozart întreaga comunitate a teatrului…
Ce văd pe scenă? Tinerii înaintează cu rezervă, joacă cu pudoare, se ascultă cu candoare. Nu cumva, strângându-i în spaţiul scenic, Brook a dorit să-i aducă un ultim omagiu „spiritului” tinereţii care i-a bântuit creaţia teatrală dintotdeauna? Tinereţe a publicului, dar şi tinereţe pe scenă. Maestrul care se retrage aduce la teatru tineri în floare, adunaţi aici pentru a se dărui fericirii de a cânta sau de a asculta Mozart. Sublimare a maestrului senin aflat în faţa propriului sfârşit! O fericită întâmplare a făcut ca, la o zi după ce am văzut Flautul la Bouffes du Nord, să merg la o expoziţie cu gravurile lui Matisse. Ultimul Matisse stă alături de Brook de azi, pentru că şi el cultivă preferinţa pentru linia esenţială, fluidă şi neîntreruptă, linia tipică artistului domolit.
Matisse scria astfel: „Niciunul dintre desenele mele nu şi-a pierdut puritatea îmblânzitoare a albului hârtiei, nici atunci când există vreo linie despărţitoare…” Scena fragilă a lui Brook seamănă cu hârtia imaculată a gravorului de altădată. Cele două stau una lângă cealaltă.
Când a plecat de la Royal Shakespeare Company, Brook şi-a luat rămas-bun cu „Visul unei nopţi de vară”, aşezat sub semnul albului, al unei nopţi ludice, al unei veselii deloc nostalgice. Acum se îndepărtează prin Un flaut. Spiritul „Visului…” de altădată se întoarce, însă plăcerea pierdută a jocului se iveşte pe fondul unei fragilităţi copilăreşti fără pereche. Fragilitatea artistului ce confirmă spusele lui Brâncuşi, convins că „atunci când nu mai eşti copil, nu mai poţi crea!”.
Un flaut, abur ce se risipeşte, suspin şoptit, fericire dorită… şi graţie ei, noi, cei din sală, uităm – clipă fermecată – violenţa lumii pentru a ne erija în spectatori dezarmaţi, ce regăsesc copilăria mareu necesară. Un flaut sau un rămas-bun fermecat de la Brook.
Traducere din limba franceză de Dana Ionescu
Print