Variaţiuni fără artişti pe tema „teatrul în comunism”

Uite, dragii mei, că oamenii din idei din ţara aceasta contradictorie, deşi ocupaţi cu criza şi cu crizele de toate felurile, şi-au găsit un strop de timp să se gândească la teatrul sub comunism, nu cel de peste tot, ci chiar cel de la voi. Laudabilă şi necesară idee, care poate fi un început. „Dilema veche” propune variaţiuni deloc enigmatice pe o temă pe care mulţi artişti ar avea o groază de lucruri de spus.

Ce mi se pare ciudat şi mi-a tuflit entuziasmul a fost că artiştii care ştiu cel mai bine despre ce e vorba sunt sublimi, dar lipsesc cu desăvârşire din dosar. Departe de mine gândul de a da cu tifla prezenţei, în paginile respectivei publicaţii, a unor nume ca Victor Scoradeţ, Liviu Maliţa sau Antoaneta Ralian, cât se poate de respectabile, de subtile şi de interesante. Participanţii încearcă să-şi descâlcească amintirile sau să înţeleagă sistemul în profunzime. Dar oare unde sunt cei mai îndreptăţiţi să dea aici cu subsemnatul: actorii care jucau „la lumânare”, când se întreruprea curentul la teatru, cum a povestit recent Mariana Mihuţ, şi care ştiu prea bine cum era vizionarea ideologică ce hotăra soarta spectacolelor, regizorii care au păţit-o îngrozitor sau, dimpotrivă, care au cedat şi au preferat un compromis mai mic sau mai mare, scenografii, regizorii tehnici care au habar de tot ce mişcă în teatre? Oare ei n-au vrut să-şi amintească, n-au avut timp ori s-au întrebat „la ce bun?” Oare ei, cei prealăudaţi pentru că au făcut artă în oroare, nu sunt mai importanţi pentru istorie şi pentru prezent decât cei care îşi amintesc şi fac dări de seamă, încercând să explice acum un mecanism pervers?

Pare-mi-se mie, străin cum sunt, că ei, artiştii, sunt eroii acestui basm horror care este teatrul sub comunism azi. Lor le datoraţi enorm. Ei sunt vocile care trebuie să se facă auzite într-un asemenea demers gazetăresc.

Pe de altă parte, cum le ştiu eu pe toate, ştiu şi că totalitarismul, în cazul de faţă comunismul, a fost un fenomen dureros de concret. Abstracţiunea ideologică s-a transpus în fapte sângeroase şi nenumărate. Unde sunt întâmplările, unele fabuloase, de un grotesc oniric, unde sunt cuvintele şi oamenii de atunci? Poveştile despre spectacole interzise, despre stupiditatea cenzorilor şi giumbuşlucrurile cu care erau şi se lăsau duşi de nas? Ele sunt substanţa teatrului sub comunism. În afară de interviul realizat de George Banu cu regizorul Radu Penciulescu, care ne aminteşte întâmplări din realitatea imediată sub comunism, întâmplări care au forţat un destin, artistic şi nu numai, nimic concret despre comunism, nimic concret despre comunism… Ditirambii sunt îndreptăţiţi, nimic de zis, dar unde e substanţa autentică?

Print

5 Comentarii

  1. Patureau 27/09/2010
  2. Patureau 27/09/2010
  3. yorick 27/09/2010
  4. Patureau 28/09/2010

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.