În teatru, până şi superstiţiile stau sub o stea norocoasă consideră (justificat) Adrian Găzdaru, directorul artistic al celei de-a 13-a ediţii (cu noroc) a Galei Vedetelor – VedeTeatru. Desfăşurat în perioada 28 mai – 4 iunie la Buzău, festivalul de anul acesta a avut ca vedetă MUZICA – personaj, magie, emoţie, inspiraţie şi, mai ales, limbaj universal al spiritului, după cum declara Gina Chivulescu, directoarea instituţiei organizatoare, Teatrul “George Ciprian”. Instituţia a aniversat astfel două decenii de la inaugurare prin muzica “povestită” în musicaluri, spectacole de teatru muzical, teatru-dans, spectacole pentru copii, ateliere de creaţie, conferinţe, colocvii şi lansări de carte.
Moderată de teatrologul Carmen Stanciu, conf.univ.dr. la UNATC “I.L. Caragiale” Bucureşti şi selecţioner al festivalului, masa rotundă intitulată “Musicalul – extravaganţă şi teatralitate” a adunat în jurul ei actori, regizori, coregrafi, critici de teatru, pedagogi, jurnalişti şi mulţi tineri interesaţi şi curioşi să asculte poveşti despre un gen fascinant, mereu modern. Atmosfera prietenoasă, deloc rigidă, zâmbetul şi umorul vorbitorilor, precum şi ideile dezbătute au transformat această întâlnire într-o veritabilă reuşită. Câteva gânduri merită a rămâne consemnate.
Carmen Stanciu (C.S.): Teatrul muzical, musicalul, opereta, opera comică – sunt teme care pot fi abordate din foarte multe puncte de vedere. (De aici şi titlul extrem de generos al întâlnirii noastre.) Sunt puţine spectacole de acest gen în România şi a fost greu să facem selecţia pentru acest festival. Musicalul are nevoie de bani – foarte mulţi. Musicalul înseamnă glamour, înseamnă strălucire. Musicalul are nevoie de spaţiu. Musicalul înseamnă un antrenament special al actorului şi, pentru critici, este o “piatră de încercare”. Cel mai simplu ar fi să spunem ce NU este musicalul: musicalul nu e teatru cu muzică şi nici muzică cu teatru. Fiecare creator are nevoie să mai adauge ceva: ori muzică, ori teatru, ori comic. De multe ori, teatrul muzical e considerat un fel de hibrid, iar reflectarea critică e pasată în zona muzicologilor, pentru că – în mod cert – muzica e cea care deţine rolul principal. Foarte puţini critici de teatru se apleacă asupra spectacolelor de acest tip, oarecum declinându-şi competenţa. Se întâmplă cam acelaşi lucru şi cu spectacolele din sfera teatrului-dans. Dar ce e pentru noi musicalul?
Maria Zărnescu, teatrolog şi critic de teatru, autor al cărţii “Muzici şi Muze – de la piesa de teatru la musical”: În cele mai noi dicţionare ale limbii române coexistă, în momentul de faţă, doi termeni, ambii provenind din engleză. Diferenţele nu par a fi semnificative: musical = gen de spectacol realizat prin prelucrarea unor tradiții ale operetei și ale teatrului muzical, de varietăți, de revistă, iar music-hall = spectacol alcătuit din numere variate de muzică ușoară, dans etc. prezentate pe scena unui teatru, a unui restaurant; prin extensie – teatru sau local public în care se reprezintă astfel de spectacole. În limba de provenienţă, cei doi termeni definesc genuri distincte. Chiar dacă istoriceşte se încetăţenesc cam în aceeaşi perioadă şi se referă la spectacole muzicale, diferenţa majoră constă în structura lor: music-hall-ul este o formă de divertisment, un amestec de cântece, dansuri, momente comice sau acrobatice, fără o acţiune dramatică unitară, asemănător vodevilului, cabaretului sau revistei, spre deosebire de musical, prescurtare de la musical comedy sau de la musical theatre, definit ca piesă de teatru cu muzică, deseori de natură comică sau satirică, bazată pe o intrigă simplă, cu cântece și dans solo sau în grupuri.
Musicalul este un tip de spectacol vechi de când lumea, dar a fost astfel definit de-abia în secolul al XVIII-lea. Cu obișnuita sa indiferență față de definiții, Broadway-ul a preferat acest termen (practic, un simplu adjectiv fără substantivul său) pentru a indica, printr-un singur cuvânt, un gen extrem de generos în conținut, o formă de teatru ce combină cântecele cu dialogul vorbit, jocul actoricesc cu dansul. Povestea şi întregul fond emoţional al piesei sunt comunicate în egală măsură şi importanţă prin cuvinte, muzică, mişcare, scenotehnică – într-un tot unitar, într-un sincretism superior al artelor. Datorită elementului său spectaculos (identificat în teatru şi definit de Aristotel într-a sa “Artă poetică”), musicalul secolului XXI funcționează ca drog modern, pentru obținerea imediată a unui răspuns emoțional, într-o lume ce reacționează mai bine la știri decât la povești.
C.S.: Aristotel face diferenţa clară între tragedie şi comedie, comedia fiind zona în care se manifestă realitatea. Întotdeauna, în spatele strălucirii şi extravaganţei pe care musicalul le etalează, există o poveste cu caracter social. Toate musicalurile importante abordează această direcţie: de la “Oklahoma!” şi “Piraţii din Penzance” până la “West Side Story”, de la “Jesus Christ Superstar” sau “Cats” până la “Şcoala de rock”, de la primele musicaluri americane până la cele contemporane. De fapt, este unul din trucurile extraordinare ale musicalurilor: vorbesc despre realităţi sociale, despre inadaptaţi, despre probleme grave ale societăţii – într-o formă care le face acceptabile publicului.
Doina Papp, critic de teatru, membru al juriului VedeTeatru 2016 (D.P.): Cred că e vorba şi despre lirism. Toată literatuta dramatică românească interbelică se pretează foarte bine musicalului. Au fost încercări reuşite ale compozitorilor autohtoni, care s-au îndreptat către piesele lui Sebastian, Muşatescu, Miron Radu Paraschivescu. Pe lângă temele sociale, comedia lirică este foarte bine “vândută” de musical.
Noi avem, însă, foarte puţini regizori care se consacră acestui gen. Constatăm că, după ce regizorii de teatru au reformulat regia de operă, aceştia au “invadat”, practic, scena lirică. Există acum nume care se consacră operei – în parametrii modernităţii, nu în zona muzeală. Lucru care nu se poate în musical, pentru care noi nu avem o tradiţie, să fim serioşi. Cei care s-au înhămat la această poveste sunt nişte eroi şi îl avem aici pe unul dintre ei, pe Răzvan Mazilu. Pentru că e vorba de foarte mulţi bani, dar e vorba şi de o şcoală. Din păcate, nu există o pregătire sistematică în această zonă, iar cei care performează (şi avem şi aici, printre noi, actori perfomanţi) sunt nişte minunate excepţii.
C.S.: Pregătirea actorului pentru musical e fundamentală. E interesant că oameni-creatori specializaţi pentru acest tip de spectacol vin din cele două zone: a regiei, cum este Andrei Munteanu, şi a coregrafiei, cum este Răzvan Mazilu, amândoi prezenţi aici.
Răzvan Mazilu, coregraf, regizor, dansator, prezent la VedeTeatru cu spectacolul-conferinţă “West Side Story” (R.M.): M-am dedicat în ultimii ani acestui gen care mă fascinează şi care mi se pare că mă reprezintă cel mai bine, gen pe care vreau să-l descopăr şi să-l cercetez. Cred că reprezintă spectacolul total ce se potriveşte foarte bine tipului de sensibilitate a omului de azi. Voi încerca pe viitor, cu orice risc, să-mi continui munca şi cercetarea în această direcţie.
Cred că pentru punerea în scenă a unui musical e nevoie de schimbarea mentalităţii la toate nivelurile: regie, actori, dansatori, alţi creatori, aparat critic. E nevoie, în primul rând, de schimbarea mentalităţii actorului român. Pentru cel care vrea să devină actor de musical e vorba de un alt volum de muncă, de un alt tip de abordare a rolului. În afară de voce şi abilităţi de mişcare, el trebuie să aibă o altă abordare a instrumentului vocal, a corporalităţii, trebuie o altă abordare a textului, a părţii de actorie. Toate acestea ar trebui să înceapă din şcoală. Ar fi extraordinar dacă s-ar înfiinţa o secţie de musical cu profesori care să cunoască foarte bine fenomenul şi să aibă experienţa necesară. Este un gen complex, solicitant, care se reinventează permanent, apar tot timpul titluri noi, apar revival-uri, repuneri în scenă, montări pe înţelesul şi sensibilitatea spectatorilor de azi şi, mai ales, a tinerilor care trebuie câştigaţi.
D.P.: Dar nu crezi că unele din temele musicalurilor “sociale” pot fi privite cu reticenţă tocmai de aceste generaţii, cărora să li se pară “stângiste”?
R.M.: Sunt chiar problemele sociale clamate de teatrul contemporan. Doar că musicalul le spune altfel. Există o prejudecată care planează asupra genului: cea a unor poveşti schematice, a părţii de divertisment care trebuie să primeze. Dar nu este deloc aşa. Când am lucrat cu d-na Gabriela Popescu, prezentă aici, la spectacolul “Full Monty” de la Teatrul Naţional Timişoara, am realizat cât de importantă este povestea. Terrence McNally este un dramaturg excepţional, personajele lui sunt complexe, sunt pline de substanţă, relaţiile dintre ele sunt suculente, au o evoluţie extraordinară, ţesătura de relaţii şi situaţii este foarte ofertantă pentru actor. Pare comedie, dar nu e…
C.S.: Acest musical, ca şi “Kinky Boots” al lui Cyndi Lauper, vorbeşte într-un mod – ce poate părea divertisment, dar care face hapul mai uşor de înghiţit – despre reconversie profesională. E vorba despre fabrici care se închid şi ce se întâmplă în universul acelor oameni…
R.M.: Cred că un creator de musical trebuie, în primul rând, să iubească foarte mult genul. Apoi să ştie şi să simtă muzica şi coregrafia, decupajul momentelor. Să nu-i fie teamă de acel spectaculos.
D.P.: Există reţete?
R.M.: Desigur, ca în oricare alt gen, există o inginerie, un meşteşug. Eu am învăţat lucrând la spectacolul “Full Monty” că un musical te poartă într-un iureş de emoţii ca-ntr-un rollercoaster. Într-o secundă eşti luat pe sus şi nu ştii ce se întâmplă cu tine. Forţa acestor emoţii vine şi din scriitură, dar mai ales din muzică. Dar, aşa cum spuneam, la noi există o mare nevoie de a schimba mentalităţile şi prejudecăţile vis-a-vis de acest gen. De musical e mare nevoie. Cererea publicului e foarte mare, sălile sunt pline.
C.S.: Cred că acest tip de spectacol are imperios nevoie – în punctul în care suntem acum în România – de un sprijin din partea criticilor. Or, asta înseamnă o rupere de prejudecăţi şi o întoarcere la şcoală. Aş pune ca deviză într-un astfel de festival ceea ce spunea Brecht despre teatru. (Şi Brecht este cel mai socialist dintre creatorii secolului XX.) El spune foarte clar şi nu o dată că teatrul este divertisment! Teatrul trebuie să mă facă să înţeleg lumea pe care o trăiesc şi cine sunt. De aceea, parafrazând, teatrul secolului XXI (inclusiv sub formă de musical) va fi social sau nu va fi deloc. Suntem extrem de încurajaţi în diversitate şi atunci astfel de formule reuşesc să promoveze un fel de unitate a emoţiilor trăite. Sigur că e o închidere ciclică, dar cred că un actor de musical seamănă foarte mult cu un actor de teatru nō: se pune mereu în slujba personajului.
Andrei Munteanu, regizor, prezent în festival cu spectacolul “Motke hoţul”, producţie a Teatrului Evreiesc de Stat Bucureşti: Am avut şansa de a vedea la TES una dintre ultimele reprezentaţii cu “Scripcarul pe acoperiş”. Şi l-am întrebat pe regretatul Harry Eliad (care şi juca în spectacol) care este secretul. Şi el mi-a răspuns atunci că spectacolele muzicale le faci dacă ai cu cine. Pentru că actorul, în tradiţia acestor spectacole, trebuie să joace, să danseze şi să cânte – în acelaşi timp. Spielen, tanzen, singen. Aceasta este marea provocare.
C.S.: De ce e tentant pentru (unii) actori să joace teatru în acest gen?
Gabriela Popescu, actriţă, membru al juriului VedeTeatru 2016: Pentru că ne place! Trebuie să fii pasionat. În musical “mergi pe sârmă”. Te expui, eşti în faţa hopului tot timpul. Nu mai ai timp de improvizaţii. Dacă ai greşit în teatru, poţi să mergi pe idee şi s-o dregi din interpretare. În musical trebuie să fii matematic.
R.M.: Musicalul cere o rigoare cu care şcoala românească de teatru nu e obişnuită…
D.P.: Noi mizăm pe talentul nativ şi improvizator…
C.S.: Sunt tinerii actori interesaţi de acest gen? Vor să joace doar Hamlet, Romeo, Julieta sau se simt provocaţi de această zonă?
Ana Bianca Popescu, actriţă, interpreta rolului Maria în spectacolul “West Side Story”: Pentru acest gen e nevoie de o anumită disponibilitate. La pregătirea spectacolului “West Side Story”, noi am fost în cantonament. Am început cu un workshop; nu ştiam despre ce spectacol va fi vorba în final, căci Răzvan [Mazilu] n-a vrut să ne spună. Începeam dimineaţa cu canto, coregrafie, text şi n-aveai altă portiţă (să zici că mai am o filmare…) Până la urmă, cred că e vorba despre o opţiune: dacă respectivul actor vrea să mergă în această direcţie sau nu.
D.P.: Voi faceţi în acelaşi timp şi teatru de proză. Cum se mariază lucrurile?
R.M.: Eu zic că se câştigă şi-ntr-o parte, şi-n alta. Se potenţează genurile. Câştigi mijloace. Musicalul implică disciplină. În teatrul românesc, ne bazăm prea mult pe talent şi farmec personal. În musical e vorba despre tehnică, despre rigoare.
C.S.: Cred că musicalul este o formulă a actualităţii acute prin mijloacele sale de expresie – muzică şi dans -, care au capacitatea de comunicare a limbajelor universale mai mult decât teatrul dramatic. Musicalul operează cu structurile teatrului dramatic, dar cu mijloace muzicale şi coregrafice. În contextul actual, în direcţia spre care pare a se îndrepta omenirea, cred că este un gen care necesită o atenţie mult mai mare din partea creatorilor şi a criticilor.
Foto: Ion Tăbăcaru
Print