Şi-acum zâmbesc a drag la amintirea acelei după-amieze de vară când puneam, cu Tora, ţara la cale. Era la începutul anilor ’90, ne vedeam încă foarte tinere şi voiam să construim un complex pentru artiştii în vârstă. Un fel de campus-nadir. Cred că amândouă eram, chiar după decenii, sub influenţa magnificului spectacol “Gin Rummy” de la Bulandra. De-ar fi să găsesc un cuvânt care s-o definească pe Tora Vasilescu, acesta ar fi IUBIRE. Iubeşte florile, iubeşte animalele, iubeşte oamenii, cărora le dă, necondiţionat, o mână de ajutor. Prin tot ce o înconjoară, prin tot ce iubeşte, Tora Îl iubeşte şi Îl slujeşte pe Dumnezeu. Cântă, dansează, face teatru, film şi este în stare să deseneze cu pasiune. Prietenul nostru, regizorul Ion Truică, mi-a zis că păstrează şi acum cartoanele pe care ne-am încercat, amândouă, talentul plastic.
Inteligentă, frumoasă, cu un rar simţ al umorului, plină de talent, Tora Vasilescu zâmbeşte fiecărei clipe. Este o desăvârşită actriţă de film. A jucat, din 1975 (era încă studentă când a debutat în “Cursa” lui Daneliuc), în peste 30 de filme. A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică “I.L. Caragiale” în 1976, la clasa profesoarei Eugenia Popovici. Anii ’80 i-au fost, poate, cei mai strălucitori ai carierei: nu mai puţin de 18 titluri de film (între care: “Proba de microfon”, “De ce trag clopotele, Mitică?”, “Croaziera”, “Să mori rănit din dragoste de viaţă”, “Intrusul”, “Imposibila iubire”, “Glissando”, “Pădurea de fagi”…). În vara lui ’83 sau ’84, mi-amintesc, ne-am întâlnit din nou pe Dunăre – făceam un reportaj pentru revista “Cinema” –, unde filma la Geo Saizescu “Sosesc păsările călătoare”. Tulceanca (s-a născut pe 22 martie 1951 la Tulcea) se simţea acasă printre pescari, iar oamenii apei o răsfăţau, cu mândrie şi cu sfială, ca pe un copil.
Am zis… din nou pe Dunăre. Ne-am cunoscut la sfârşitul verii lui ’80… pe Dunăre. La Calafat, începutul croazierei. “Croaziera” lui Daneliuc avea să aibă premiera în 1981. A venit cu puţin mai târziu decât grosul echipei şi noi toţi o aşteptam cu oarece nerăbdare/curiozitate. Am îndrăgit-o din prima. Imposibil să nu te cucerească prospeţimea, felul ei direct de adresare, sinceritatea şi, în primul rand, generozitatea ei. De la Calafat la Cernavodă, am făcut Croaziera pe pontoane, jucând, în puţinul timp pe care Mircea Daneliuc ni-l lăsa liber, Monopoly (cred că jocul, vă imaginaţi, Monopoly în 1980!, a fost adus de colegul nostru de an – majoritatea tinerilor din film erau promoţia ’80 – Eli Măguleanu). Temperamentul vulcanic al Torei ne făcea să jucăm Monopoly cu patimă. De pe Dunăre, Tora a furat un fel de cântecel pe care i l-a dat, mai târziu Melaniei, personajul ei din “Mobilă şi durere” (Mazilu în regia lui Nicolae Scarlat la Bulandra). Amintiri…
Teatrul, din păcate, i-a oferit mai puţin decât putea duce. A jucat sub bagheta unor regizori de anvergură ca: Alexandru Colpacci, Valeriu Moisescu, Alexandru Tocilescu, Mihai Măniuţiu, Cătălina Buzoianu, Alexandru Darie… Dar cred că Tora Vasilescu, pe scenă, ar fi putut juca mai mult şi mult mai divers.
Un gest de recunoaştere: Ordinul Naţional Serviciu Credincios în grad de Cavaler pentru întreaga carieră. Uniunea Cineaştilor i-a acordat de trei ori Premiul pentru interpretare, iar la Festivalul filmului neorealist de la Avelino a obţinut Premiul pentru Cel mai bun rol feminin secundar pentru “Şobolanii roşii” de Florin Codre.
O personalitate puternică. Energie iradiantă. Talent care trebuie să-şi găsescă personajele. Soluţia optimă: telenovela. “Numai iubirea”, “Regina”, “Daria, iubirea mea”, “Păcatele Evei” sunt câteva titluri care i-au oferit, uneori, mai mult decât scena. Şi teatru, şi film.
Print