Victor Ioan Frunză: „Premeditarea e un păcat de moarte în Artă”

Afirmaţia lui Victor Ioan Frunză din studiul „Elemente ale unei regii simple”, cum că „spectacolul este captiv în text, iar regizorul îl ajută să iasă”, mi-a amintit de o celebră povestioară cu Michelangelo şi blocul de piatră… Exclamaţia copilului care, după ce vede calul sculptat de artist, spune „nu ştiam că în piatra aia stătea ascuns un cal”… mi-a revelat la acel moment ceva din taina actului artistic. Întreagul mister al creaţiei – regizorale sau de alt tip – stă, în fond, în aceste cuvinte. A crea înseamnă, aşadar, a elibera. Pe această idee se bazează întregul studiu publicat de Victor Ioan Frunză la Editura Mirton şi care, pe lângă faptul că este un excelent manual de regie, e, în acelaşi timp, şi un foarte bun instrument pentru actori, critici (a se citi „teatrologi”) scenografi sau spectatori nespecializaţi, care vor şi au curajul să privească puţin pe gaura cheii în lumea din spatele a ceea ce se vede pe scenă.

„Căzut din paradisul elen, Teatrul nu şi-a mai regăsit niciodată plenar vocaţia sacră, deşi tentaţia regăsirii acesteia e prezentă mereu. Asemenea lui Lucifer, Teatrul a fost azvârlit din Cer, pierzându-şi dimensiunea sacră şi, tot asemenea lui Lucifer, Teatrul tentează după sacralitatea pierdută. Lipsa de <antenă> a oamenilor de teatru contemporani faţă de sacralitatea pierdută a teatrului ne demonstrează şi o orientare socială care face să decadă în ridicol orice tentativă de resacralizare. Scena contemporană e confruntată cu un fel de ateism teatral.” Iată una dintre afirmaţiile unui regizor care îşi propune prin creaţiile sale să deschidă un drum resacralizării scenei.

Împărţit în patru capitole, „Elemente ale unei regii simple”, „Ambiguitatea spaţiului teatral”, „Teatrul est-european (spaţiul maghiar)” şi „Istoria comică a doctorului Faust”, studiul dezvăluie viziunea intimă a autorului asupra artei teatrului şi, în acelaşi timp, este un îndrumar pentru orice regizor sau student la regie. Sau pentru orice aspirant la această artă/ profesie.

„Directorul de scenă este un manipulator al impresiilor destinate publicului. (…) Regia este o meserie eminamente practică. (…) Paradoxul posturii de regisor este că, deşi plasat într-o poziţie în care trebuie să comunice tot timpul, îşi dă seama cât de izolator e postul său în contextul spectacolului; îşi dă seama la un moment dat că această meserie <comunicativă> este, de fapt, o meserie de oameni singuri. Directorul de scenă este mai înainte de toate un artizan – în sensul renascentist al cuvântului – sau un profesionist – în sensul contemporan.” Acestea fiind zise, Victor Ioan Frunză îşi începe demonstraţia… De la primele detalii, de la ceea ce înseamnă  a planifica un spectacol „care va să vină”… până la ultimele detalii, trecând prin tot ceea ce intelectual, afectiv sau „artizanal” nu trebuie ignorat pe acest drum. Şi totul porneşte de la explorarea noului teritoriu în care vrei să pătrunzi. O regulă esenţială (cel mai adesea uitată în teatrul de lângă noi): „Trebuie să cunoşti ceea ce vei nega. Pentru că, altfel, vei nega ceea ce nu poţi înţelege.” Contestând ideea că regizorul ar fi un trimis, un Mesia, cum spune el, Frunză vorbeşte în întregul studiu despre importanţa acelui „joc al influenţelor reciproce” datorită căruia actul teatral este o artă făcută în comun.

Traseul de la text la spectacol presupune treceri prin mai multe elemente şi întâlniri esenţiale, ultima dintre ele fiind cea cu publicul. Trei sunt poveştile care există în „textul-spectacol”, spune autorul:

„1. Imaginile scenice spun o poveste

  2. dialogul şi acţiunea spun o altă poveste

  3. publicul îşi făureşte propria poveste, toate sunt la fel de relevante şi de compatibile”

În acest context, se impune o discuţie despre orginialitate, care nu trebuie căutată sau vânată cu orice preţ, nefiind o categorie estetică în sine. Aşadar, în concepţia lui Victor Ioan Frunză, important este ca „binomul text – punere în scenă” să fie gândit ca „o creaţie de sine stătătoare”. Afirmaţia este deopotrivă crudă şi plină de farmec – şi constă în acelaşi act distructiv şi împlinitor pe care-l presupune iubirea (de orice fel ar fi ea): „Preiei ceea ce ai iubit iniţial: textul pentru care ai optat şi – într-un mod subtil şi lent – îl distrugi. Acesta e dublul şi paradoxul regiei de teatru şi al relaţiei dintre mizanscenă şi text.” Şi acesta este doar începutul unei întregi discuţii despre cele două lumi izolate – regizorul şi autorul – şi despre întâlnirea lor în spectacol.

De-ar fi să aleg un Decalog al creatorului de teatru din cuvintele lui Victor Ioan Frunză, iată care ar fi:

1. Trebuie să cunoşti ceea ce vei nega, pentru că altfel vei nega ceea ce nu poţi înţelege.
2. Artistul nu trebuie să se grăbească, să „alerge” spre adevărurile textului sau ale montării. El trebuie pur şi simplu să se lase cuprins de adevărul care i se relevă, pe măsură ce spectacolul se defineşte şi se construieşte.
3. Să fie deschis la ce îi dau povestea, realitatea scenică, dar şi echipa. Sugestia, şi nu dictarea (diktatul) este unealta regizorului.
4. A admite inspiraţia ca element preponderent al creaţiei artistice înseamnă a situa creaţia doar la nivelul simţurilor, exclusiv în visceralitate. (…) Catharsis-ul e rezervat doar publicului.
5. Creaţia este spectacolul, şi nu preeminenţa regizorului.
6. Preocuparea artistului pentru originalitate denotă teama de propria sa uitare. Originalitatea absolută nu poate exista din cel puţin două motive: a) originalitatea nu are substanţă artistică şi nu este o categorie estetică şi b) artistul poate cel mult „să vestească viitorul”, nu să îl impună.
7. Simplitatea e o valoare teatrală care atinge o coardă sensibilă, de mult îngropată; a nu se confunda cu simplismul sau cu minimalismul sau, şi mai grav, cu utilitarismul teatral. (Aşadar, să nu vă fie teamă de simplitate!)
8. Măiestria regizorului constă în reprezentarea cât mai personală a povestirii-sursă, reproducând însă aspectul iniţial. Rolul lui este să ia ceva care este într-un fel şi să-l transforme în ceva complet diferit, fără să trădeze entitatea iniţială.
9. A se păstra şi a se căuta în permanenţă „zbaterea fascinantă între cartezianismul necesar producţiei şi incandescenţa lipsită de reguli a inspiraţiei”.

10.   Premeditarea e un păcat de moarte în Artă!

Am lăsat pentru final afirmaţia-crez-mărturisire a lui Victor Ioan Frunză: „Esenţa creaţiei regizorale constă în faptul că artistul vede în text ceva despre care crede că reprezintă o certitudine, deşi e doar o supoziţie”…