Visul de septembrie sau coşmarul de iulie

yorick-5-ani1În urmă cu 10 luni, la început de septembrie scriam o listă cu dorinţe; gânduri de bine pentru stagiunea care urma să înceapă. Nu am ars hârtia lăsând cenuşa să zboare în vânt. Premierele au început să apar, festivalurile la fel, mari dezamăgiri, surprize frumoase şi bucurii scurte. Un an la rând şi nimic mai mult. Spectacolele-eveniment ale stagiunii au strălucit preţ de o premieră şi câteva cronici, eşecurile au fost repede trecute cu vederea, focurile de paie s-au stins ca şi când nu ar fi ars niciodată… banal de trist, de monoton, de la fel. Obişnuinţa, ucigaşul cu sânge rece de talent şi entuziasm, a continuat să troneze şi să mai sufoce puţin câte puţin nebunia frumoasă care duce la performanţă. Excepţiile nu au făcut altceva decât să întărească această moleşeală călduţă care ne-a făcut să utilizăm din ce în ce mai des expresiile „se putea şi mai rău”, „comedie cinstită”, „spectacol corect”, „nu-i rău” şi alte surogate.

Despre dorinţe împlinite nu poate fi vorba. „Visul meu de septembrie” rămâne acelaşi:

1.„Minte limpede şi vânt la pupa.” Revenirea inspiraţiei pe tărâmul regiei româneşti.

2.„Tânăr şi neliniştit.” Actori tineri în roluri importante pe scenele teatrelor de stat.

3.„The winner takes it all”. O Gală a Premiilor UNITER fără de certuri inutile şi supărări infantile.

4.„Artă. Şi nu culinară”/„Noi jucăm, noi nu mâncăm”. Spectatori care nu mănâncă floricele, chipsuri şi covrigei săraţi în sala de teatru.

5.„Linişte! Astă-seară nu se improvizează”. Telefoane tăcute şi spectacole neacompaniate de ringtonuri polifonice.

6.„Mulţi, dar… de calitate”. Cozi la casele de bilete pentru spectacole şi altfel decât bulevardiere.

7.„Ovaţionaţi în picioare!”. Premiere la care publicul aplaudă în picioare nu din obişnuinţă.

8.„Curaj, găină, că te tai!” Spectacole care să depăşească pragul confortului oferit de corectitudine şi cuminţenie.

9.„Coming out of the closet.” Teatru independent ca mesaj, formă de exprimare şi estetică, nu doar ca buzunar al teatrului de stat.

10.„Sinceritarea criticului de cursă lungă”. Colegi obiectivi şi cronici asumate.

Şi s-ar mai cere, încă, multe adăugiri. Pierderea calităţii în favoarea transformării în entertaineri umili, lipsa unei respiraţii largi, a competiţiei reale, a motivării, a pasiunii în definitiv sunt simptome ale unei normalităţi cu semn schimbat. Plafonarea, auto-mulţumirea şi minciuna în faţa oglinzii au devenit o stare de fapt. Spectacolele seamănă din ce în ce mai mult între ele, mijloacele de expresie s-au tocit, iar senzaţia de falsă siguranţă oferită de sălile pline este periculoasă. Am învăţat să ne mulţumim cu puţin şi să ne felicităm comparând mere cu pere.

Listele cu gânduri bune sunt de prisos. Nu e suficient să fii un Quijote încăpăţânat. Am să ard, aşadar, în plină vară hârtia şi poate aşa dorinţele se vor împlini.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.