„Vizita bătrânei doamne” sau falsă comedie absurdă

În ultimii ani, spectacole precum „Vizita bătrânei doamne”, cea mai recentă premieră de la Sala Mare a Teatrului Naţional din Bucureşti, au intrat prea puţin în calculul regizorilor, chiar şi din motive obiective – criza şi ale ei consecinţe –, fiind vorba despre o montare de mare amploare, cu decoruri grandioase şi distribuţie numeroasă.

Dar, într-o lume teatrală care în ultima perioadă a oscilat în permanenţă, căutându-şi direcţii, un spectacol precum cel al regizorului bulgar Alexander Morfov este un semn de sănătate şi de normalitate, potrivit pentru publicul de teatru naţional. Un text important, „Vizita bătrânei doamne” al lui Friedrich Dürrenmatt, actori-vedetă, Maia Morgenstern şi Mircea Rusu, povestea citită într-o cheie care să facă tenebrele din piesă digerabile pentru publicul larg, un decor cinematografic, trapele şi turnantele sălii mari folosite bine, totul „conspiră” pentru ca această montare să fie un succes.

Povestea lui Dürrenmatt propune o întrebare de o cruzime perversă: un oraş întreg, aflat la limita supravieţuirii, este dispus să-l omoare pe unul dintre locuitorii lui, în numele unei dreptăţi omeneşti, în schimbul unui miliard de dolari? Spectacolul lui Alexander Morfov păstrează întrebarea lui Dürrenmatt, dar duce totul într-o zonă în care comicul depăşeşte cruzimea sau, mai bine zis, o traduce în date contemporane… adaptate lumii actuale în care moartea, transformată zilnic, de presă, în „vedetă”, este demonetizată.

Consecvent cu propria imagine asupra textului (chiar dacă-l trădează pe alocuri), regizorul îşi plasează povestea într-un decor amplu (Nikola Toromanov), deloc stilizat, ce reproduce pe rând şi cu migală spaţiile propuse de text: întâi o gară în mărime aproape naturală, apoi prăvălia din oraşul Güllen, apoi catedrala din oraşul Güllen, wc-urile publice, hotelul, de la balconul căreia se iveşte silueta „bătrânei doamne”, care domină întregul oraş, oraşul întreg, cu străduţele lui, sala de bal etc. etc. Efectul este plăcut ochiului şi spectaculos, iar publicul reacţionează tocmai pentru că în ultima perioadă astfel de spectacole, în care convenţia să fie creată cu o asemenea atenţie la detaliu mai rar şi-au găsit locul pe scenele din Bucureşti. Iar în acest construct, povestea, aşa cum e gândită, îşi găseşte perfect spaţiul de manifestare. Montarea este în acord cu sine, funcţionând pe o latură pe care ne-am obişnuit s-o numim „clasică”.

Un merit al spectacolului – implicit ale regiei şi ale actorilor – este acela că tensiunea şi aşteptarea sunt bine create încă din prima scenă, în care oraşul întreg o aşteaptă la gară, cu discursuri şi corul pregătite, pe Klara Zachanassian, una dintre cele mai bogate femei din lume. După 30 de ani, ea se întoarce în oraşul natal. Toată această primă scenă este construită pe momente comice, cu Marius Rizea în rolul primarului, un emploi care îi serveşte, cu Marius Manole în rolul poliţistului fanfaron, cu Mihai Călin în rolul pictorului beat, toţi funcţionând bine şi dând deja, încă de la început, cheia în care Morfov îşi lucrează spectacolul. Comicul şi idilicul evoluează treptat, Klara se reîntâlneşte cu Alfred (Mircea Rusu), iubitul ei din tinereţe, urmează o plimbare – incursiune în trecut, regizorul apasă pedala cât de mult posibil, accentuând nota nostalgiei, iubirea trecută şi care încă vibrează, mici gelozii dulci… Şi Maia Morgenstern, şi Mircea Rusu îşi dezvoltă personajele în această direcţie – ea, femeia bogată şi strălucitoare, el, bărbatul învins de viaţă, care se regăsesc după decenii. Nuanţe bine gândite şi bine asumate în jocul fiecăruia dintre ei: Maia Morgenstern, teatrală, cu gesturi de divă, care domină prin atitudine, prin inflexiuni de voce, prin privire; iar Mircea Rusu, stingher, provincial, tremurător, fragil şi laş, oscilând firesc între spaima în faţa morţii şi, în final, curajul cucerit cu spaime şi cu resemnări. Un cuplu care se potenţează inteligent de la prima şi până la ultima scenă, cea în care umilită şi învinsă rămâne femeia, care a reuşit să-i cumpere moartea, dar nu şi sufletul. Finalul, aşa cum îl concepe Morfov, este interesant gândit tocmai pentru că într-o clipă răsuceşte acele textului, învingător ieşind Alfred, nu ucis, ci dispărând din scenă într-un cerc de lumină, printr-un ritual straniu – unul dintre puţinele momente din spectacol care plătesc tribut stranietăţii lui Dürrenmatt.

Într-un spectacol de trei ore şi jumătate, există puţine căderi de ritm – câteva scene în minus, precum cea a rock’n’roll-ului, ar fi un câştig real pentru montare –, iar regizorul mizează pe discrepanţa dintre comicul situaţiei şi cruzimea din spatele gesturilor simple. Klara, femeia trădată de Alfred în tinereţe, jură să se răzbune. Banii îi permit să facă o propunere cumplită: un miliard de dolari unui oraş pe care ea însăşi, printr-un plan diabolic, l-a falimentat, dacă unul dintre ei îl va ucide pe bărbatul care a umilit-o. Cu toţii se revoltă şi refuză propunerea, dar fiecare începe să facă datorii, aşteptând ca Celălalt să-l omoare pe Alfred şi cu toţii să devină bogaţi. Ghetele galbene cu care se încalţă tot oraşul, bicicleta cea nouă, hainele noi, pianul vecinului, clopotul nou de la biserică, fiecare dintre ele este tortura zilnică a lui Alfred, care simte cum i se apropie sfârşitul. Şi la sfârşit propria familie… Afrodita Androne în rolul soţiei lui creează un rol care contrabalansează convingător, tocmai prin realismul lui, absurdul situaţiei.

Între râs şi plâns, montarea lui Alexander Morfov alege o cheie riscantă, dicutabilă, dar solidă, pentru că nu-şi trădează propria idee. Un cuplu care merită amintit este cel al lui Ovidiu Cuncea şi Mihai Calotă, Loby şi Koby, cei doi orbi castraţi, care contrapunctează inteligent, prin însăşi prezenţa lor, straniile scene în care regia pare că a uitat datele lumii pe care o construieşte.

De reproşat ar fi, totuşi, faptul că, pe alocuri, plătind prea mult tribut comicului, tensiunea inerentă anumitor scene se pierde în derizoriu. Iar prea marea aglomerare de detalii – scenografice şi nu numai – sufocă în anumite momente fiorul rece pe care textul, orice lectură i s-ar da, trebuie să-l păstreze.

Spectacol cotat