Vrăjitorul din Excelsior

Undeva, acolo, dincolo de curcubeu, cerul este mai albastru şi norii sunt departe. Iar visele, da – visele, se împlinesc. Trebuie doar să crezi în ele, să ai răbdare şi, mai ales, să îndrăzneşti a le visa. Cu multe vrăjitoare te vei întâlni pe drum – mai bune, mai rele, sau ajunse acolo din întâmplare, dar, cu timpul, te vei transforma tu însuţi într-un vrăjitor şi vei descoperi calea către curcubeu… Iar lumea din jur va reîncepe să asculte mai multe poveşti şi mai puţine jurnale de ştiri…

Sau va afla ştirea că, într-o astfel de lume, într-un Bucureşti aflat în pragul dezastrului urbanistic, s-a construit un… teatru! Şi că, astfel, căruţa itinerantă a actorilor de la Excelsior a căpătat un nou coviltir – din oţel şi sticlă, iar vagonul de turneu va rămâne garat în plin centrul capitalei, pe Strada Academiei 28. Ori numai un vrăjitor cu suflet şi emoţii de copil, precum Artistul Ion Lucian, putea avea atâta încredere, răbdare şi stăruinţă în a-şi urma visul.

Înfiinţat în urmă cu mai bine de douăzeci de ani, pentru toţi copiii, Teatrul Excelsior şi-a urmat, la rândul său, cu tenacitate calea. Actorii au jucat într-un sediu impropriu şi în săli de împrumut sau au făcut turnee în ţară şi străinătate. Celor şase entuziaşti care au pornit la drum (Ion Lucian, Daniela Anencov, Genoveva Preda, Victor Radovici, Paula Sorescu-Lucian şi Vasile Mentzel) li s-au alăturat alţii – mai tineri, dar la fel de entuziaşti. Astăzi trupa e închegată şi are o poftă nebună de joc, iar de săptămâna trecută are şi sală nouă, cu o capacitate de exact 181 de locuri şi dotări pe măsură.

Pe data de 4 mai, sediul Teatrului pentru copii şi tineret Excelsior a fost inaugurat de către Primarul General Sorin Oprescu (sosit cu punctualitate regală la eveniment), principalul responsabil pentru alocarea fondurilor necesare acestei construcţii. Alături de el, mai emoţionat ca niciodată, descinzând parcă din tărâmul curcubeului şi păşind în livada juvenilei senectuţi[i], directorul Ion Lucian şi-a văzut, în fine, visul cu ochii… Spectacolul poate să (re)înceapă! Iar “Vrăjitorul din Oz” pare a fi cel mai potrivit titlu să însoţească, în premieră, această inaugurare.

Scris la începutul secolului trecut, în 1900 (!!!), romanul lui Lyman Frank Baum este imediat transformat în musical pentru scenă şi urmat de numeroase adaptări în teatru, film sau televiziune. Dintre acestea, cel mai cunoscut, însă, rămâne acel “clasic al genului” din 1939, filmul regizat de Victor Fleming, cu Judy Garland în rolul principal şi, mai ales, cu muzica nemuritoare a lui Harold Arlen, câştigătoare a Premiului Oscar, pentru cea mai bună coloană sonoră. La rândul său, “(Somewhere) Over the Rainbow” a fost desemnat cel mai bun cântec orginal, ocupând apoi primul loc în nenumărate topuri oficiale sau personale şi devenind una dintre cele mai frumoase şi optimiste balade din toate timpurile. Ca şi povestea lui Dorothy în ţinutul Oz, care râmâne una din cele mai cunoscute în cultura populară americană şi a lumii întregi.

Spectacolul realizat de Petre Bokor la Teatrul Excelsior porneşte, în principal, de la scenariul filmului, fără a cădea, însă, în capcana imitaţiei (fie ea şi involuntară). Muzica este cea originală, prelucrată de George Marcu şi interpretată live (în limba română, fireşte) de către actori. (Ei i se adaugă, pe alocuri, fragmente vestite din filmele lui Walt Disney, căci cine nu s-ar bucura la piese precum “Everybody Wants to Be a Cat”…) Respectând toate rigorile musicalului, întreaga trupă cântă şi dansează, iar publicul devine dependent de frecvenţa scenelor de ansamblu, indiferent de stilul lor muzical sau coregrafic – de la step la charleston, şi indiferent de personajele care le populează – eroi de poveste, altinezi, şoareci, ciori sau alte vietăţi (coregrafie: Maria Mitrache-Bokor şi Erika Bokor, pregătire muzicală: Mădălina Florescu). Imaginaţie de basm şi multă culoare în costumele Luanei Drăgoescu, şi extrem de funcţionale decorurile-panouri turnante ale lui Mihai Mădescu. Ne-am fi dorit, însă, parcă, mai multă iluzie a imaginilor conţinute de acestea, şi ceva mai multă sonoritate a efectelor scenice. Căci, în fond, vrăjitorul din Oz este un iluzionist la origine (ca şi teatrul, de altfel), iar filmul la care nu putem a nu ne raporta, a câştigat şi prin imaginile sale color şi efectele speciale. Made in 1939!

Doza necesară de iluzie ne-o dau, însă, “tinerii” interpreţi, în care “tânăr” este un termen generic, desemnând vârsta de aur a tuturor actorilor din teatrul de copii. Căci, pentru copiii de toate vârstele, aceştia sunt şi prunci şi adolescenţi, bătrâni sau vrăjitori, fără să îi întrebe nimeni de “locul şi data naşterii”. Annemary Ziegler înfăţişează o Dorothy curajoasă şi hotărâtă să izbândească în tot ce îşi propune, Lari Giorgescu este o sperietoare de ciori blondă şi deloc cuminte, dar cu multă minte şi bucurie de a juca, Ciprian Cojenel – un om de tinichea grizonat, inimos şi plin de haz, iar Mihaela Coveşeanu – un leu roşcat, nicidecum laş, ci năprasnic în răgetele sale. În călătoria lor spre ţara lui Oz, cei patru prieteni sunt permanent însoţiţi de căţelul Toto, un rol minuţios lucrat, cu mult umor, până la cele mai mici detalii de voce şi gest, de către Ştefania Dumitru. În două dintre apariţiile sale, personajul este dublat de unul real, prin “participarea extraordinară a căţelului Yoko”, demonstrând încă o dată (dacă mai era nevoie) că un regizor are nevoie de mult curaj pentru a aduce pe scenă animale sau copii, căci riscul ca întreaga audienţă să fie vrăjită de aceştia nu e deloc de neglijat. Tot în cheie comică este lucrat şi rolul portarului, mâna dreaptă a Marelui Oz, interpretat de Robert Radoveneanu. Unchi, mătuşi, vrăjitoare, regi, regine sau simpli cetăţeni completează basmul şi întregesc echipa spectacolului, într-un musical de-a dreptul vrăjit. Pavel Bârsan este însuşi “balonistul” Oz (căci zbura cu balonul), ocazie cu care nu putem a nu remarca adaptarea limbajului la cerinţele localizării în spaţiu şi timp contemporan, prin inserarea de expresii “neaoşe”, precum vrăjitoarea care “o mierleşte” sau neaveniţii sfătuiţi să “o întindă de-aici”. Dar cel mai bun exemplu de adaptare la realităţile locale mi se pare a fi chiar spusa lui Oz: “În ţara asta nimic nu-i gratuit: mă ajuţi, te ajut.” Fără comentarii…

De altfel, ce-ar mai fi de comentat, criticat sau cârcotit la un astfel de spectacol-eveniment? Tonul relatării nu poate fi decât unul natural însorit, precum vârsta publicului ţintă, iar invitaţia la următoarea premieră a Teatrului Excelsior vine cu toată sinceritatea cronicarului. Aşadar, pe 11 şi 12 mai, de la ora 19:00, nu sunt de ratat “Snoavele cu măşti” ale maestrului Ion Lucian, alături de întreaga echipă a Teatrului Excelsior. La mulţi ani!


[i] cum poetic s-a exprimat profesorul Ion Toboșaru în obișnuitul Laudatio rostit cu această ocazie

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.