Patru ore şi o durere de cap zdravănă – cu asta m-am ales din ipostaza de spectator la „Electra” montat de Andriy Zholdak la Teatrul Naţional din Macedonia şi prezentat în închieierea Festivalului NETA la Teatrul Naţional Bucureşti. Dacă aveam luxul de a posta doar un status pe Facebook, rândurile mele s-ar fi vrut ironice, zglobii şi ironice. Spectatorul din mine nu poate ierta cele patru ore de supliciu din Sala Mare a TNB. Pentru că aşa am resimţit „efectul Zholdak”: un chin ce părea fără sfârşit, voit agonizant pentru actori şi spectatori deopotrivă. Dar asta e doar o părere de spectator.
Profesionist vorbind, este vorba despre o şesime de zi petrecută urmărind o poveste dureros de lentă, un fir epic disecat până la măduvă, corcit cu motive biblice, altoit cu interpretări savant psihologice şi violat cu satisfacţie întru atingerea unui orgasm emoţionalo-intelectualo-cultural. Acest mutant e greu de privit, de asimilat şi acceptat ca fiind un organism viabil. Este născocirea unei minţi presupus geniale. Posibil. Ce e sigur e că posesorul acestei minţi presupus geniale se arată prin acest spectacol în toată splendoarea tristeţii, singurătăţii şi nefericirii sale. Nu mi-l pot închipui altfel pe părintele acestui organism bizar.
Imaginea laitmotiv a spectacolului, Electra cu ochii rostogoliţi în cap într-o semi-criză epileptică care ne lasă să-i admirăm albul ochilor din zece în zece minute, vorbeşte de la sine. Şi strigă din toţi rărunchii „Boală!”. Dorinţa de a crea disconfort spectatorului este, iarăşi, cât se poate de clară: lungimi interminabile, muzică la un volum cauzator de hemoragii auriculare, violenţa – mai degrabă declarată decât pusă în practică – utilizată până la banalizare, tabu-uri încălcate cu îndrăzneală. Intenţia este cât se poate de limpede. Iarăşi, perfect posibil. Doar că nu e suficient să vrei să ridici spectatorul din sală. Dacă se ridică de plictiseală sau pentru că nu doreşte să ajungă la urgenţă cu otoragie, nu e suficient. „Electra” lui Zholdak nu are nimic care să te revolte. Nu îţi stârneşte imaginaţia şi nici nu îţi stimulează inteligenţa. Nu simţi nevoia să te gândeşti la sensul din spatele eforturilor spasmotice de pe scenă. De emoţie nici nu poate fi vorba; de orice tip ar fi ea.
„Electra” stârneşte milă. Iată o urmă de speranţă: este vorba, până la urmă despre un spectacol după tragedia antică a lui Sofocle, iar atingerea catharsisului în amfiteatrele greceşti se realiza prin milă şi teamă. Da, doar că nu îmi e milă de personaje. Teamă, nici atât. Îi compătimesc pe actorii care s-au lăsat fascinaţi de personalitatea artistică a lui Andriy Zholdak şi s-au aruncat cu toate simţurile şi încrederea în această devălmăşie senzorialo-psihologică fără prea mari merite estetice. Teamă poate mi-ar fi dacă nu aş fi văzut „Exorcistul”, „Poltergeist”, „Saw” sau „Paranormal activity” – toate aceste filme fiind citate cu umor neintenţionat. Îmi e, însă, teamă pentru ochii vălătuciţi ai actriţei principale care se conformează şi execută la intervale regulate datul de-a dura al globilor oculari. Şi pentru starea ei de sănătate în general.
Forma de exprimare a regizorului ucrainean nu este lipsită de interes; dubla perspectivă – deja semnătura recognoscibilă a lui Zholdak – obiectivitatea scenei şi decupajul din ecrane alcătuiesc o prismă ingenioasă. O jucărie incitantă pe care spectatorul nu o primeşte prea des: posibilitatea de a vedea imaginea de ansamblu şi gros-planul ales de camera de filmat proiectat pe ecran. Această tuşă personală vorbeşte în limbaj artistic despre relaţia dintre scenă şi sală, despre puterea de manipulare a creatorului asupra spectatorului şi despre diferenţa de receptare de la un individ la altul. Dar, dincolo de acest artificiu ofertant, de această modalitate de exprimare, rămâne conţinutul suferind şi diform. Metaforele valide se pierd printre multe zbateri şi convulsii. Trăiri autentice sacrificate fără niciun efect consistent. Mult efort, multă credinţă, concentrare şi încredere şi prea puţină finalitate. Dacă acest spectacol se vrea exclusiv o exorcizare artistică, un mijloc de terapie pentru artiştii implicaţi, atunci scopul este atins. Dar atunci de ce să îl mai prezinţi în faţa publicului? Nu este un spectacol gândit pentru a spune o poveste celor din sală, pentru a le transmite ceva spectatorilor. Ei nu contează. Importante par a fi doar depăşirea limitelor şi obţinerea unei transe în care joacă actorii. Dar nu pentru public.
„Electra” în regia lui Andriy Zholdak este un spectacol de la care vrei să pleci. Mulţi au făcut-o. Auzisem de mult că nu există cale de mijloc: ori eşti fan Zholdak, ori îl urăşti sincer. Eu nu am plecat urându-l şi nici nu am devenit fan. „Electra” m-a înstristat pentru că am văzut resurse imense investite într-un act artistic care acumula energie negativă într-un ghem pe care nu l-a deşirat apoi în scopuri mai nobile şi mai luminoase. Îi lipsea orice urmă de bucurie. Iar teatrul fără bucurie este pur şi simplu… trist.
“Iar teatrul fără bucurie este pur şi simplu… trist.” Exact acest tip de platitudini ridicate la rangul de adevar universal fac diferenta intre “fete bune la romana” care scriu despre teatru si oameni care stiu sa faca, sa citeasca, sa analizeze si, eventual, sa critice actul teatral. Omul de teatru din Romania (indiferent de rangul pe care il poarta in breasla) nu a inteles faptul ca nu exista forma legitima de arta. Nu exista forma legitima de joc teatral. Nu exista scoala de teatru legitima. Exista doar arta declinata in varii dimensiuni, interpretari, re-prezentari. Daca s-ar fi ivit entitatea care sa ne spuna CE si CUM este “adevaratul” teatru, cu siguranta nu am mai practica aceasta profesie. Nu cunosc absolut deloc teatrul lui Zholdak, motiv pentru care nu ma pronunt. Citind insa presupusa cronica de om “deranjat” de reprezentatie, nu ma gandesc decat la faptul ca ce face domnul Zholdak este doar o alta forma pertinenta de expresie si exprimare teatrala. Si ca sa inchei, unii dintre noi (care nu am descoperit inca adevarul universal al actului scenic) nu au interes s-o vada pe Elektra in delir pe scena si sa resimta bucurie, de orice forma ar fi ea. Ca marea masa a publicului considera ca daca teatrul nu te “bucura” si nu te ajuta la “hahaiala”, nu merita sa fie teatru, este perfect adevarat si pertinent. Insa eu nu, nu vreau sa ma bucur la teatru. Vreau sa ma revolte, sa ma oripileze, sa ma trezeasca din amorteala pseudo-intelectuala, sa ma interpeleze, sa ma interogheze si, eventual, sa ma ridice de pe scaun. Asta inseamna ca nu stiu ce e aia teatru ? Posibil. Ce stiu eu insa, este ca ce stiu nu e adevarul suprem. Iar celor ce se bucura in fata tragediilor, le recomand cu caldura “Neil Postman”- Amusing ourselves to death. Alina, renunta la clisee ridicate la rang de adevaruri universal-valabile. Nu de alta, dar ai tot ce iti trebuie pentru a nu te numara printre fetele bune la romana care scriu despre teatru. Iar sfatul unei persoane care, culmea, te respecta, in ciuda acestui comentariu, este sa nu mai operezi sub platforme ambigue gestionate de varii doamne si domnisoare cu preocupari artistice. Construieste-ti tu, singura, propria platforma de expresie. Ai cu ce. Trebuie doar sa renunti un pic la abordarea UNATC-ista. Succes !