Încercarea acestui “cârlig comercial” al titlului de articol se susţine prin două realităţi: povestea cu final fericit a Teatrului Nottara din Bucureşti şi spectacolul ce a avut premiera oficială în cadrul FEST(in)-ului pe Bulevard. Prima poveste n-a fost deloc simplă şi a durat mult: 10 luni, timp în care instituţia – cu o istorie de 70 de ani în spate – a trebuit să-şi facă bagajele artistice şi s-o pornească într-un turneu-exil. Totul a pornit de la acea lege – nobilă în teorie, dar dezastruoasă în consecinţe – promulgată exact în urmă cu un an (noiembrie 2015), care încerca să găsească (de unde nu-s) acele soluţii de reducere a riscului seismic în cazul unor construcţii deja existente. Ca urmare, din cauza unei “buline roşii” aplicate în urmă cu două decenii pe imobilul din Bulevardul Magheru 20, Teatrul a fost nevoit să îşi suspende temporar spectacolele la sediu. Povestea e, aşadar, lungă şi deloc simplă. Cu toate acestea, un soi de “frumoasă simplitate” vine din rezolvarea sa fericită, după zeci de reprezentaţii jucate în alte zeci de spaţii mai mult sau mai puţin convenţionale. Iar această rezolvare se datorează în cea mai mare parte “familiei” Teatrului Nottara: nu puterii de a îndura (cehovian), ci puterii de a se lupta cu un sistem anchilozat şi de a învinge. Artişti, tehnicieni, personal administrativ şi o directoare tenace, în persoana teatrologului Marinela Ţepuş, împreună cu cei care le-au fost alături în tot acest timp – spectatori, oameni de teatru, jurnalişti şi politicieni – au răzbit până la urmă. “Marea dezbulinare” şi revenirea acasă s-au petrecut la mijloc de octombrie, în cadrul celei de-a patra ediţii FEST(in) pe Bulevard.
La numărul generos de secţiuni în care este structurat acest Festival Internaţional de Teatru s-a adăugat şi cea dedicată spectacolelor NETA. Cu acronimul provenit de la New European Theatre Action ne-am mai întâlnit vara trecută, într-o serioasă manifestare organizată de Naţionalul bucureştean, la împlinirea unui deceniu de activitate a acestei importante asociaţii teatrale europene. A venit acum rândul Teatrului Nottara, afiliat din 2015 reţelei, să găzduiască spectacolele produse sub umbrela NETA. Texte clasice şi contemporane s-au regăsit în montările venite din Bulgaria, Croaţia, Serbia şi Republica Kosovo. România – prin teatrul gazdă – a fost reprezentată printr-“O poveste foarte simplă” de Marina Lado, în regia macedoneanului Ljupcho Gyorgievski.
Povestea este, într-adevăr, foarte simplă, precum o fabulă: “A fost azi, ca oricând, într-un sat de oriunde, un loc binecuvântat şi cu oameni şi cu animale. Trăind în pace şi bună înţelegere, până la adânci bătrâneţi…” Stop. Finalul acesta e din alt basm. Sau poate că nu, dar, până să ajungem la el în povestea noastră, mai apar o dragoste interzisă, un copil pe cale să se nască (dar nu de toţi dorit), câteva istorii necurate din trecut, puţin alcool şi, peste toate, mirosul slab, e drept, dar suficient de puternic al banului. Vorbim despre lumea oamenilor, fireşte. Dincolo, lucrurile-s mult mai senine… Animalele se mulţumesc a-şi duce viaţa filosofând, glumind şi, uneori, bârfindu-şi cu drag stăpânii. Şi, mai ales, încercând a le înţelege lumea, cu toate inutilele sale neînţelegeri şi rivalităţi. În final, ele vor fi cele care, neştiute şi tăcute, găsesc soluţia (aproape) salvatoare.
De la această poveste simplă se ajunge la un text ce tinde spre parabolă şi la un spectacol cu pretenţii de musical. Nu este cazul. Însă onestitatea demersului artistic se regăseşte în seriozitatea cu care actorii Teatrului Nottara îşi construiesc rolurile, încercând, mai mult decât atât, să se simtă bine împreună, pe scenă. Probabil, tocmai datorită acestei dârzenii de a merge mai departe, instituţia a trecut cu bine peste “criza de familie” ce i-a marcat ultimul an.
Victoria Cociaş interpretează rolul unei distinse iepe negru-lucioase, pe nume Surioara, trăindu-şi vârsta cu eleganţă şi graţie, trecută de mult de vârsta întrebărilor. Ce coşmar! Ce cruzime! – se lamentează unul dintre personaje. Se numeşte viaţă. – vine replica înţeleaptă, dar cinică a Surioarei, care îşi mai aranjează când şi când coama, dând nervoasă din picior. Îi stă alături, într-un soi de pereche a maturităţii feminine, Ada Navrot, în rolul unei văcuţe gestante – Zorika -, tipica mamă din toate timpurile. Croşetează liniştit. Şi, la rându-i, încearcă să răspundă la întrebările şi mirările tinerilor din ogradă. Ioana Calotă, îmbrăcată în costum roz de balerină, poartă cu demnitate toate însemnele personajului pe care-l interpretează cu mult umor: Purcica îndrăgostită de stăpânul său. Şi-ar dori să zboare, dar îi este mereu foame. Dificultatea opţiunii este tranşată cu sânge rece de Iapă: De ce să alegi ceva imposibil?
Tineri sunt şi Câinele Napoleon – în travesti comic Raluca Jugănaru, concentrând toate calităţile pentru care personajul este erou de fabule -, dar şi Cocoşul îndrăgostit de propria voce, fan Freddie Mercury şi aprig comentator al întâmplărilor din curte (că doar ascultă ştiri la radio) – interpretat cu necesară infatuare şi autoironie de Filip Ristovski. De partea cealaltă, a lumii oamenilor, Sorin Cociş întruchipează un Stăpân prea bun în răutatea sa, de tată de fată şi proprietar de animale, iar Daniela Minoiu, în rolul Stăpânei, e îndoită, ca orice mamă, între datoria de soţie şi capriciile fiicei. Rolurile celor doi îndrăgostiţi revin Dianei Roman şi lui Vlad Gălăţianu. Au de partea lor marele avantaj al tinereţii. Personajul-cheie al Vecinului, tatăl băiatului, e construit de Ion Grosu în notă comic-patetică, lăsându-se prea mult ispitit de jocul facil al beţivului şi accentul rusesc. Uneori, discursul său e de neînţeles.
Acţiunea se desfăşoară în decorul realist imaginat de scenografa Luana Drăgoiescu: grajdul unei gospodării, loc cu încărcătură simbolică în tradiţia creştină. O carcasă abandonată de Trabant pe post de iesle. Multe elemente de religie popularizată se regăsesc, de altfel, în textul acestui spectacol, reinterpretate alegoric sau voit contemporan. Tripticul virtuţilor – credinţă, nădejde, dragoste – revine mai degrabă animalelor fără de păcat, iar poruncile biblice sunt destinate oamenilor: să nu ucizi (un copil nenăscut) sau să nu furi (ţuică). Expresia (dovedit universală) “Când o zbura porcu'” se transformă sorescian în “ăl de l-a văzut pe Dumnezeu”, care nu mai e Petrache Lupu de la Maglavit, ci tocmai Purcica noastră, ce devine înger păzitor, cu tot cu aripi albe. Îngerilor nu le e frică, dar nici foame. Scena sacrificiului său şi guiţatul morţii la care asistă mute celelalte animale ar putea fi emoţionantă, de nu ar fi urmată (neinspirat regizoral) de melodia “House of the Rising Sun”…
“O poveste foarte simplă” poate fi catalogată, deloc peiorativ, drept o parabolă amuzant-bulevardieră, cu cântece. E drept că arta de a compune muzică şi de a scrie versuri nu-s pentru oricine, dar spectacolul are o candoare aparte. În spatele fiecărui rol de fabulă, se ascunde dorinţa nespusă a actorilor de a reveni pe scenă, de a-şi regăsi publicul. În spatele acestei coproducţii europene, ca şi în spatele celei de-a patra ediţii izbutite a FEST(in)-ului pe Bulevard, se află tenacitatea unor oameni care vor să redescopere calea de succes a unei instituţii de tradiţie şi s-o ducă mai departe.
Teatrul Nottara, Bucureşti
“O poveste foarte simplă” de Marina Lado
(traducerea: Galina Zil)
Regia: Ljupcho Gyorgievski
Scenografia: Luana Drăgoiescu
Muzica originală: Marjan Nechak
Distribuţia:
Vaca Zorika: Ada Navrot
Iapa Surioara: Victoria Cociaş
Purcica: Ioana Calotă
Câinele Napoleon: Raluca Jugănaru Grosu
Cocoșul: Filip Ristovski
Stăpânul: Sorin Cociş
Stăpâna: Daniela Minoiu
Daşa: Diana Roman
Vecinul: Ion Grosu
Alexei: Vlad Gălăţianu
Foto: Ciprian Duică
Print