“Excelent”, “magistral” şi “remarcabil”

Nu ştiu ce părere au Domniile Voastre despre spectacolul “Dineu cu proşti” de la TNB. De fapt, nici nu contează, pentru că nu e “în chestie” momentan. Şi nici părerea unui bătrân clevetitor, care râde şi când e de plâns, nu contează, deşi eu am să mi-o spun, fiindcă oi fie eu bătrân, dar făţarnic încă n-am ajuns. Bine, fie, mai am aşa, câte un moment, însă făţărnicia nu mi-e a doua natură. Aşadar, pe scurt, “Dineu cu proşti” este un spectacol de mase haios, cât să te destinzi duminică seara după ce ai lucrat zeci de ore într-o săptămână, un spectacol direct comercial, pentru publicul larg, o comedie lipsită de orice rafinament, dar bună pentru cei veniţi să râdă. Părerea mea de bufon care iubeşte hohotele, dar are şi el pretenţiile lui.

După firava-mi introducere, intră în scenă “produsul” care face obiectul cugetărilor mele prăfuite de săptămâna aceasta. Este vorba despre un text-hibrid, care comunică o opinie entuziasmată şi entuziasmantă despre “Dineu cu proşti”. Însă nu despre asta e vorba, fireşte, căci eu am respect pentru opiniuni şi nu le atac mişeleşte şi în van. Eu atac, când am ceva vigoare, vicii, manii, mijloace, obiceiuri de scris etc. În fine, probabil că sunt redundant, întrucât dvs. veţi fi băgat de seamă cu ce mă ocup de mai bine de un an. Cu clevetitul care-amuză pe unii şi-i calcă pe nervi pe alţii, cum e şi normal. De data asta scriu pentru că m-a înfuriat nu atât encomionul în care este plasat spectacolul – care e mediocru, ca să fiu blând – ci pentru că mi-a aprins mânia atitudinea umilă, linguşitoare ce izvorăşte din ochii apoşi ai cronicarului “ambetat” de performanţele producţiei. Iată o mostră: “Alegerea lui Ion Caramitru, care semnează regia spectacolului de la Teatrul Naţional, este excelentă, dovadă că publicul are nevoie să se destindă, să se amuze în această lume atât de complicată. Spectacolul, magistral condus, este ca un dar menit să descreţească frunţile şi starea noastră de spirit, întunecată de atâtea tăieri de venituri şi curbe de sacrificiu. Publicul a primit acea gură de oxigen care ne aduce aminte de talentul scriitorului şi talentul actorului pe care nu le poate înlocui nimic, nici efectele de lumină şi improvizaţiile minimaliste, nici pornografia ori şarja contextuală”. Pasajul este extras din comentariul Magdalenei Popa Buluc, publicat de cotidianul.ro (http://www.cotidianul.ro/137898-Rasul-in-marea-societate-a-IQ-ului). Şi după el urmează o constatare aiuritoare, care m-a lăsat cu gura căscată: “Râdem pe zi ce trece mai puţin, nu doar din lipsă de timp”. Jos pălaria, aşa ceva mai rar!

Un spectacol în care totul este “excelent”, “magistral” şi “seducător”, iar artiştii dau dovadă de un “preaplin care se revarsă şi râul inundă sala”, şi asta datorită regizorului Ion Caramitru, amintit sau cel puţin sugerat tot timpul stârneşte entuziasmul fără limită al comentatoarei, căreia nu-i mai ajung ditirambii înălţaţi Creatorului în semn de mulţumire pentru “Un dineu cu proşti”, cu toate că e vorba despre un spectacol care-şi atinge scopul exact în care a fost produs, acela de a aduce cât mai mulţi bani Naţionalului.  Actorii sunt extraordinari (mie mi-au părut, o spun cu toată modestia, rutinaţi şi dând la iveală toate clişeele pe care de obicei nu le au sau le ascund cât de cât), în viziunea comentatoarei, totul este la gradul superlativ absolut – Medeea Marinescu are “magnetism” (o fi un sinonim personal pentru “isteria” parodică?), Costina Ciuciulică “compune o apariţie remarcabilă” (cacofonia îi aparţine, ca de obicei, autoarei), iar Alexandru Georgescu joacă “nuanţat şi elocvent” (cred că are cel mult două intrări în scenă, fiecare a câte două minute). Pe scurt, în această producţie totul este strălucitor, scrie stângaci autoarea, străduindu-se să combine un fals limbaj academic, pe care nu-l stăpâneşte nici cât negru sub unghie, cu registrele publicistice. Şi ies porumbei de genul: “Paleta de sensuri (“Urâtă vorbă, proastă vorbă!” – cum exclama Polonius, citind misiva prinţului Hamlet către inocenta Ofelia – n.red.) a acestei piese simple numai în aparenţă este strălucitoare şi bogată.

Deh, dragii mei, cam aşa stau lucrurile. Repet, însă: eu n-am nimic cu părerea omului, ci cu felul deşănţat de-a dreptul în care şi-o exprimă. Osanalele mieroase în exces mă fac bănuitor şi parcă-mi toarnă cucută în ureche, precum Claudius bunului rege Hamlet al Danemarcei. Nu ştiu la ce bune osanalele ascunse într-un spoiler care chiar îţi alungă posibila poftă de a merge la spectacol, pentru că autoarea ţine să desluşească o idee cine ce face şi să emită cugetări despre prostia umană (eu aş zice “prostia omului”, că prostia din piesă e discutabilă – depinde de cum o consideră fiecare, umană sau inumană). Cum slujeşte Magdalena Popa Buluc TNB, dacă textul ei care excelează în superlative, precum materialele de promovare, mai degrabă alungă muşterii? Oare dacă ţi-ai manifesta entuziasmul într-un vocabular mai viu, mai credibil, mai bogat şi mai discret, n-ai obţiune un efect preferabil asupra cititorului? Sau: de ce să semene o aşa-zisă cronică cu un text de PR?

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.