“Ivanov” aprinde condeiele

Vă ziceam săptămâna trecută că m-am delectat cu ceva reacţii critice la noul spectacol al lui Andrei Şerban de la Teatrul Bulandra, care a stârnit un interes previzibil şi îndreptăţit. Cronicarii şi-au suflecat mânecile şi s-au pus pe treabă, mulţi dintre ei dornici să spună ce au de spus şi mai ales să arate, de la înălţimea pe care şi-o arogă, ce nu e bine. Că aşa îi şade bine cronicarului român: nu să fie „partener”, ci observator în postura de a da note, observator care continuă să creadă, probabil inconştient, că, dacă nu subliniază hibe şi defecte, nu e profesionist, că, dacă laudă, nu este credibil etc.

Despre „Ivanov” s-a scris mult într-o perioadă scurtă. Unii au povestit şcolăreşte piesa, considerând că „tema principală a iubirea”, aşa cum face Răzvana Niţă (http://wap.port.ro/pls/w/articles.article?i_area_id=3&i_topic_id=4&i_article_id=6446), care e de părere că „dacă am intra în discursul scenic propus de Andrei Şerban nu am înţelege moartea lui Ivanov”. Eu zic, cu toată modestia, că, dacă am intra, am putea înţelege sau am avea nişte indicii. Enfin, passons… Alţii au purces la un rezumat distorsionant, ca să mă exprim elegant, propunând analize halucinante sau coşmareşti, exerciţii impenetrabile de hermeneutică, tributare unei logici numai de autor cunoscute: „Ivanov e încadrat în poeti­ca cehoviană, dar pedepsit de Doctor. În rest – o împrăştiere de chipuri bine conturate, dar şi acestea nu sunt de mare folos pe lumea asta. Iar frumuseţea prezenţei lor se datorează imaginaţiei înmugurite din cuvânt; pe scenă se datorează viziunii regizorale şi interpretării ac­to­ri­ceşti.” (http://www.jurnalul.ro/timp-liber/arte/ivanov-de-la-gradina-icoanei-566842.html).

Pentru unii, totul în acest spectacol este “remarcabil” şi “impresionant” (http://ileanalucaciu.blogspot.com/2011/02/ivanov-teatrul-bulandra.html), de la actori la folosirea spaţiului şi a luminilor etc., “Ivanov” fiind un semnal bun dat de un teatru care-şi respectă standardele de mult stabilite.

Dincolo de cum a decriptat sau n-a decriptat, din câte mi se pare mie, fiecare “viziunea regizorală”, cronicarii au vorbit, mai toţi, despre cum sunt interpretate partiturile actoriceşti. Victoria lui Andrei Şerban este că aprinde discuţie, pentru a nu ştiu câta oară, că montarea lui “fără samovar” şi aproape fără accente ruseşti polarizează două tabere. Una, la care s-a raliat şi colega mea de revistă, într-un articol lung cât pomana ţigănească, zice că “întregul spectacol mizează în primul rând pe interpretare şi pe dezvăluirea unui mecanism intim şi subtil al personajelor care te lasă să le citeşti inima, dar nu în inimă…” (https://yorick.ro/ivanov-despre-ivanov-sau-lumea-intoarsa-pe-dos/). Şi descoperă un Cehov întors pe dos de regizor, într-o creaţie în care actorii se dezvăluie pe rând şi ies învingători. Cealaltă e categoric nesatisfăcută şi nu-şi pune nicio clipă problema că poate i-a scăpat ceva. Îşi scrie tranşant impresiile, fără rezerve faţă de propriile opinii şi fără incertitudini. Din această tabără face parte, cu convingere, Ionela Liţă, care vede toată distribuţia o apă şi-un pământ: “Un… trăirism exacerbat străbate o bună parte a distribuţiei şi se manifestă în principal prin ţipete şi agitaţie. În schimb, personajele sînt insuficient conturate: nu avem surprize, stări diferite, nu avem gesturi, situaţii, o construcţie care să creeze tensiune, emoţie – „carnea“ de vorbeam mai înainte.” (http://www.observatorcultural.ro/TEATRU.-Ivanov-nu-e-cool*articleID_24891-articles_details.html). Într-un articol cu un titlu ieftin, specialista decretează grav că “nu e bine”, văzând pe scenă ceea ce n-a văzut aproape nici un ochi, şcolit sau nu, care a fost la spectacol. Ca un aprig judecător ce-i place să fie, ne spune cine e “pe drumul bun” şi cine nu. Ne spune ce rău iese Ioana Anton, spre deosebire de Marius Chivu, de exemplu (!) Cei care au fost la spectacol poate ştiu de ce am ales acest exmplu. Deh, fiecare cu ochii lui. Foloseşte des cuvântul “lipsă”, ceea ce e relevant. Cu alte cuvinte, vede jumătatea goală şi emite sentinţa: “e prea puţin” pentru un spectacol care durează mai mult de trei ore. Dixit! Şi alţii văd jumătatea goală, numai că şi explică de ce văd aşa. Una dintre aceste voci critice este Iulia Popovici, În opinia acesteia, precaută, Ivanov ar trebui să joace o dramă de idei, registru pentru care Vlad Ivanov îi pare nepotrivit (http://www.observatorcultural.ro/TEATRU.-Ivanov-dupa-Serban*articleID_24890-articles_details.html).

Şi tot aşa. Un ochi mi-a râs şi altul mi-a plâns citind asemenea reacţii şi altele, în care se simte cârcoteala românească, venită şi dintr-o infatuare care dăunează grav sănătăţii mintale şi sufleteşti, şi dintr-o suspiciune care este aproape boală naţională. M-a bucurat că s-a scris mult. M-a întristat atitudinea monocordă a unor observatori şi lipsa de deschidere, mai bine zis lipsa disponibilităţii de a-şi pune scăfârlia la contribuţie, de a se gândi cu adevărat la ce au văzut pe scenă, de a încerca să înţeleagă o creaţie cât se poate de interesantă, dincolo de gustul personal, dincolo de reacţia umorală. Unii nu pot depăşi impresionismul pur, alţii se zbat prinşi în iluzia obiectivităţii. Iar alţii, prea puţini, au onestitatea de a încerca să expliciteze – nu să explice, Doamne fereşte! – ce au văzut pe scenă. O fi bine? O fi rău!

Print

Un Comentariu

  1. Dan 18/02/2011

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.