Ivanov despre Ivanov sau lumea întoarsă pe dos

Este pentru a doua oară când Andrei Şerban montează la Teatrul Bulandra, după ani mulţi de absenţă de pe scenele din Bucureşti. După „Lear”, Andrei Şerban revine şi pune în scenă „Ivanov” al lui Cehov. Este cea de-a doua premieră din cele trei pe care Bulandra le-a pregătit pentru acest început de an. Întâmplător sau nu, toate pe texte ruseşti, romanul lui Sanaev la Kordonskiy, Cehov la Andrei Şerban şi Dostoievski la Alexandru Darie.

Spectacolul lui Şerban – cu Ivanov (Vlad) în rolul principal –, montat la sala de la Grădina Icoanei, mizează pe o scenografie aproape sumară (Octavian Neculai), câteva obiecte de mobilier dispuse în scenă şi acoperite în prima parte cu pungă de împachetat, care vor fi descoperite abia în final. Un spaţiu de trecere, cu pereţii gri, ca un mormânt, ca un beci, ca o închisoare…, şi undeva în fundal o scară care duce spre lumină. Şi scena împărţită în două planuri, cu care regizorul se joacă în permanenţă, folosind un procedeu aproape cinematografic sau, mai degrabă, de film documentar. În faţă, în lumina reflectorului, fiecare personaj vine pe rând şi se dezvăluie. Iar în spate, în planul al doilea, despăţit de o perdea fină, se întâmplă detaliile, cele care modelează şi „mobilează” timpul şi spaţiul lui Ivanov. Şi tot acolo, „la demisol”, într-un spaţiu special construit să nu se vadă decât suprafaţa, o icoană pe un perete şi încăperile locuinţei lui Ivanov, în care stă Ana Petrovna (Mirela Oprişor). Şi tot ce rămâne nedezvăluit, simpla sugestie, permite aici dezvoltarea extratextului. Cele două balcoane, de-o parte şi de alta a scenei, sunt folosite ca un fel de tribune şi ca loc de falsă întâlnire… oamenii îşi vorbesc din două galaxii diferite.

Andrei Şerban dezvoltă textul lui Cehov într-o direcţie care nu-i trădează spiritul, dar îi permite să se joace cu nuanţele schimbărilor pe care timpul le-a produs în psihologia societăţii. Merge în profunzime pe linia lui comică (uneori comic-absurdă) şi pe nesimţite împinge comicul până la punctul în care se transformă în tragic. Există, e-adevărat, o vagă inconstanţă în desenul general al personajelor – câteva, precum cel al Zinaidei Savişna (Manuela Ciucur), fiind duse într-o zonă a grotescului ce nu rimează neapărat cu întregul construct al spectacolului. Dar, dincolo de asta, propunerea regizorală aduce textul lui Cehov spre lumea noastră, fără să-i forţeze limitele şi lucrând exact pe detaliile de fineţe care definesc societatea contemporană – psihologie colectivă, psihologie individuală, felul de a reacţiona la detalii, la dragoste, la moarte, la ne-iubire, forme de isterie, tristeţi, sexualitate etc. Totul este surprins de la cel mai mic detaliu până la autopastişare, în fond acesta fiind unul dintre pariurile montării. Să întoarcă sensul lumii şi al replicilor printr-o citire deloc cehoviană, în sensul deja consacrat al cuvântului, şi să se joace cu trăirile, cu disperările, cu bucuriile, până la punctul la care se transformă în opusul lor, pe ideea dacă lumea s-a întors pe dos, ne întoarcem şi noi după ea, ca s-o vedem aşa cum e. Iar cele două scene absolut tulburătoare în acest sens (şi folosesc cuvântul cu bună ştiinţă, pentru că e evident că ăsta a fost scopul regiei, să tulbure, să atingă o zonă anume de emoţie şi s-o facă să vibreze, iar scopul a fost din plin atins) sunt cea dintre Ana Petrovna şi doctorul Evgheni Konstantinovici (tânărul Alexandru Pavel e o descoperire) şi cea din final dintre Ivanov şi Saşa (Ioana Anton). În cea dintâi, Ana Petrovna, evreica ce s-a convertit la creştinism din dragoste nebună pentru Ivanov – acum soţia lui bolnavă de tuberculoză şi abandonată – îşi „plânge” nefericirea lângă doctorul cel tânăr şi puţin îndrăgostit de ea, puţin de nefericirea ei… Dar felul cum Şerban conduce scena, şi de aici efectul, este în direcţia opusă. Ana Petrovna flirtează cu doctorul, râde, râde de ea însăşi, de propria nefericire, nimic patetic în interpretarea Mirelei Oprişor, doar genul acela de firesc straniu cu care societatea contemporană te face să te simţi consubstanţial pentru că te anesteziază. Ana Petrovna se întreabă râzând aproape cu indiferenţă de ce trebuie să plătească atât de mult pentru fiecare clipă de fericire. E toată însingurarea lumii noastre în jocul ei (deşi jocul nu-i este constant în toate celelalte scene…).

Iar a doua scenă e cea dintre Ivanov şi Saşa, întâlnirea dinainte de nuntă… Saşa, fata cea tânără, îndrăgostită de Ivanov, aproape crudă în iubirea ei nevinovată, strigată în gura mare, arogându-şi toate drepturile pe care crede că i le dau iubirea şi tinereţea. Şi Ivanov, obosit, puţin bătrân, cu o soţie moartă de tuberculoză, lăsându-se târât într-o iubire în care nu crede cu adevărat şi suferind de… nimic. De însingurare, de tristeţe, de disperare, de neputinţa de a se găsi, de toate drumurile pe care le-a lăsat în urmă şi de toate pe care nu le mai poate deschide în faţă pentru că e prea târziu…

Între aceste două lumi – speranţa absolută, lumina, tinereţea, viitorul – Saşa – şi disperarea, întunericul, bătrâneţea, trecutul – Ivanov –, se deschide o prăpastie în care se dezvoltă urât şi aprig ca o buruiană întreagă societate – a lui Cehov şi a noastră în oglindă. Apoi nunta lor – el, cu lacrimi în ochi, nemaiştiind să iubească şi suferind de iubirea ei ca de o boală, ea, cu lacrimi reprimate, iubind (doar de dragul de a iubi), dar nevoind să accepte că iubeşte un om mort. Ioana Anton, construind-o pe Saşa departe de orice patetism „cehovian”, o duce într-o zonă de inocenţă crudă, neînţelegătoare, trădând datele unei femei puternice, în copilăria ei, pe o linie fragilă, între vină abstractă (iubirea) şi vină concretă (tot iubirea).

Iar Vlad Ivanov, după o primă parte în care pare că nu-şi găseşte cu adevărat personajul, dezvăluie în cea de-a doua un Ivanov dezlănţuit şi chinuit până la nebunie, până la râsul absurd, până la plânsul la fel de absurd. Toată liniştea şi deriva aparente din prima parte se descoperă în cea de-a doua drept căutări autentice ale personajului hăituit de o societate întreagă care-l vânează pentru că e diferit, pentru că suferă absurd, pentru că se căsătorise cu o evreică, pentru că iubise, pentru că se îndrăgosteşte din nou… El este – şi aşa îşi construieşte rolul – omul care nu e ca toţi ceilalţi şi pe care societatea îl anihiliează din acest motiv. (Iar societatea la Andrei Şerban e reprezentată de câteva personaje purtând costume ca de carnaval, cu corniţe şi măşti caraghioase puse ca în joacă). Ivanov e omul care tace aproape la infinit, marele (ne)vinovat şi pentru moartea soţiei pe care n-o mai iubeşte, şi pentru nefericirea Saşei, pe care n-o poate iubi destul, şi pentru tot ce n-a putut să facă, pentru că e slab şi pentru că e puternic în slăbiciunea lui şi, mai ales, pentru că e ALTFEL. Iar trecerile subtile ale lui Vlad Ivanov de la momentele de timiditate şi tăcere la cele de revoltă disperată sunt, iarăşi, tulburătoare…

Dar dincolo de povestea lui Ivanov, care pare că se dezvoltă aproape singular printre ceilalţi, există petele de culoare pe care Andrei Şerban le foloseşte. Şi mai sunt trei personaje absolut remarcabil construite. Contele Şabelski interpretat de Victor Rebengiuc, care nuanţează fiecare gest şi fiecare cuvânt, oscilând în permanenţă între comedie şi dramă absolută. Borkin, administratorul moşiei lui Ivanov, interpretat de Marius Manole viu, tulburat, construindu-şi mişcările cu o energie dezlănţuită de fiecare dată până la limită, până la graniţă cu moartea. Şi Lebedev, interpretat de Cornel Scripcaru – echilibrat în disperare, în neputinţă, în suferinţă, poate cel mai cehovian dintre toţi, şi el mergând până la graniţa la care tristeţea absolută se întâlneşte cu umorul cel mai absurd.

În fapt, întregul spectacol mizează în primul rând pe interpretare şi pe dezvăluirea unui mecanism intim şi subtil al personajelor care te lasă să le citeşti inima, dar nu în inimă… S-ar fi putut opri la acel moment de maximă tensiune în care Ivanov şi Saşa pornesc de mână spre nunta lor cea aducătoare de moarte. Dar trebuia să mai lase răgaz cât să apuce să moară Ivanov…

Print

2 Comentarii

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.