„Măştile” lui Bartolomeu Anania

„Autorul Mioriţei e poetul Valeriu Anania. Nu ştiu câte trepte a trecut peste vârsta de 40 de ani. Oricum puţine. El stăpâneşte versul şi limba magistral şi măestriile lui cresc înal, sporite de un talent desfăşurat în sus. Numeni nu l-a aşteptat să vie şi el a venit, de unde, de ne-unde, aşa cum s-a ivit zvâcnind din fulgere şi piatră, fără să fie pus, printre şoimi şi piscuri, bradul la tulpina căruia se înşiră şi notele de creion acestea. Mă uit peste o sută de văi şi ceruri şi închid manuscrisul poetului, împăcat.” Sunt cuvintele pe care Tudor Arghezi le scria ca prefaţă la volumul de dramaturgie publicat în 1966 de Valeriu Anania.

Am recitit după moartea celui care a fost mitropolitul Bartolomeu Anania şi scriitorul Valeriu Anania piesele de teatru scrise, aşa cum mărturisea, în minte, în închisoarea comunistă. Două poeme dramatice în versuri, „Mioriţa” şi „Meşterul Manole”, care la sfârşitul anilor ’60 au avut şansa să fie puse în scenă de Marietta Sadova, ea însăşi un personaj interesant în istoria teatrului (şi nu numai) românesc. Citite acum, la (încă) început de mileniu 3, piesele lui Anania se situează în zona teatrului poetic al lui Blaga, poate mai puţin abstracte, poate mai zbuciumate, poate mai… dramatice (a se citi: mai reprezentabile scenic). Pentru volumul „Greul pământului” , de altfel, Valeriu Anania a primit în anul 1982 premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor. Nu mi-am propus să comentez textele (republicate acum de Editura Polirom), ci, mai degrabă, să vorbesc despre începuturile în teatru ale unui înalt ierarh (controversat) al bisericii şi să invit la recitire…

Felul în care Anania se apropie de cele două mituri, cel al „Mioriţei” şi cel al „Meşterului Manole” este straniu şi neaşteptat. Nu reface povestea, nici n-o comentează, doar îi desluşeşte posibile alte sensuri şi nonsensuri, toate pornind şi întorcându-se în acel punct din care a ţâşnit şi în care piere lumea şi omul, acel punct care te poate pierde sau te poate înălţa, care poate mişca munţii sau te poate face să te îngropi pentru totdeauna în adâncurile lor: iubirea. Iubirea înţeleasă şi uman şi ne-uman, şi divin şi păgând, iubirea în toate formele ei. Dragostea care poate ucide sau poate învia în „Mioriţa”. De la patima aducătoare de moarte la cea aducătoare de veşnică (ne)fericire. Dragostea care poate zidi – sub toate înţelesurile cuvântului – şi din nou, dragostea care poate ucide, în „Meşterul Manole”.

Toate rădăcinile celor două mituri se hrănesc pe acest pământ fertil în care jocul iubirii este construit extrem de nuanţat şi de subtil. Spre exemplificare: „Tu, femeie, spune-mi, cin’ te-a/ Rânduit să fii iubită nu cu inima, cu mintea/ Înţelegi?: cu mintea! Ştii tu că sălbatica iubire/ A bărbatului purcede nu din dor, ci din gândire, / Şi de izbuteşti să-i birui cugetul, ai biruit/ Totul?”

Desigur, poezia versurilor (poate uşor greoaie în teatrul anului 2011) ar fi mai greu de reprezentat astăzi pe scenă. Deşi sunt scene în „Meşterul Manole” a căror frumuseţe probabil că ar impresiona şi acum, la fel de mult ca în 1968 când a fost montată. Cu totul impresionantă rămâne însă povestea pieselor lui privită aşa, prin prisma unei vieţi agitate. Pendulând arghezian între „credinţă şi trădare”, căutând uneori, tot arghezian, un Dumnezeu palpabil, „vreau să te pipăi şi să urlu: Este”, şi alteori cedând şi acceptând cu linişte de monah împăcat cu Dumnezeu că drumul îi e cel hotărât de Sus şi că nimic nu se întâmplă fără rost, chiar de ne e imposibil să-l descifrăm… Aşa, piesele lui revelează un spirit cu totul neobişnuit, deloc străin de lume şi de căutările ei, deloc străin de monahism şi de căutările lui… Povestea lui Bartolomeu Anania se dezvăluie altfel după ce-i descoperi „măştile”.

Print

Un Comentariu

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.