Printre atâtea sume ce fac din 2012 an aniversar / comemorativ Caragiale, mi-aş permite a semnala încă una, mai puţin importantă în economia întregii manifestări, dar însemnată pentru o posibilă istorie a musicalului în România. Este vorba de împlinirea a 130 de ani de când Ion Luca Caragiale scria, în colaborare cu Iacob Negruzzi, libretul operei bufe “Hatmanul Baltag”, pe muzica lui Eduard Caudella. Cu un subiect preluat dintr-o nuvelă a lui Nicolae Gane (la rândul său inspirat de Charles Dickens), lucrarea nu este nicicând citată printre operele dramatice reprezentative ale marelui satiric, dar, la vremea sa, a cunoscut un desăvârşit succes de public.
Acţiunea piesei se petrece pe malul Trotuşului, într-un Ev Mediu românesc prea puţin cunoscut istoriceşte, deci mult ofertant ca bază a ficţiunii literare. Grigore Ventura face o cronică elogioasă spectacolului de la Teatrul Naţional din Bucureşti: Acest amestec de ev mediu şi de actualitate (anacronisme intenţionate) dă piesei o latură comică fără nicio pretenţie şi un ton jovial care-i şade atât de bine. Dialogul în proză e spiritual, şi versurile sunt foarte bine făcute şi se cântă admirabil. Personajele sunt de operetă: cuplul de tineri îndrăgostiţi – Hatmanul Baltag şi Zulnia, cuplul matur, comic, al foştilor iubiţi regăsiţi prin voia hazardului – Comisul Stacan şi Cucoana Arghiriţa, “factorul poştal rural” Sotir, ciracii vânători, dar şi invitaţi, slujitori şi copii, meniţi să desăvârşească mult gustatele scene de ansamblu. Firul principal al acţiunii este previzibil: dragostea împărtăşită se finalizează cu o nuntă, urmează copiii (şapte la număr, ca în orice poveste care se respectă), cearta dintre soţi şi apoi împăcarea, toate alternând cu micile încurcături comice ale acţiunii secundare.
Pentru premiera din 1 martie 1884, rolul Arghiriţei se încredinţează Anei Dănescu, cel al Zulniei – actriţei Mateescu, Hatmanul Baltag este tenorul G. Gabrielescu, Comisul Stacan – Mihai Mateescu, iar Sotir – Ştefan Iulian (care, ca întotdeauna, a trecut pe planul întâi prin interpretare). Cronicarul monden de la “L’Indépendance roumaine” notează: S-a râs mult, s-a aplaudat mult […] După actul al doilea, publicul a chemat călduros pe autori, ca să-i ovaţioneze. La premieră a asistat şi familia regală. Regina a purtat un joli corsage de velours saphir avec jabot de dantelles blanches, panâche de plumes rose et brillant dans les cheveux. “România liberă” apreciază în mod special muzica lui Eduard Caudella: de o natură aşa de veselă, vie, zglobie chiar, încât e cu neputinţă să nu impresioneze într-un mod plăcut, şi să nu rămăie stăpână pe public. Varietatea şi umorul intrinsec nu aveau cum să dea greş: piesa începe cu un cor al vânătorilor, urmează aria tenorului Baltag şi romanţa Zulniei, apoi cupletele Arghiriţei şi cântecele de băutură ale ciracilor, în tempo de polcă. În actele următoare: un duet de amor, un vals al vânătorilor travestiţi în muzicanţi ambulanţi, ba chiar şi un cor de copii. Succes garantat.
Adesea m-am întrebat de ce regizorii s-au cam ferit de această operă cu uriaş potenţial comic, ca şi de farsa fantezistă “O soacră”, reprezentată pentru prima dată la acelaşi Teatru Naţional din capitală, pe 17 februarie 1883, sub titlul “Soacra mea Fifina”. Să le fi considerat “minore” pentru dramaturgul Caragiale, sau pentru scena românească? Curajul de a contrazice această posibilă teorie şi l-a adunat, în anul 1995, regizoarea Sanda Manu, alături de clasa de studenţi actori ai Academiei de Teatru şi Film din Bucureşti. Rezultatul: o lecţie de pedagogie teatrală aplicată şi un spectacol distins cu Premiul UNITER pentru cea mai buna producţie a şcolilor de teatru, dar şi cu Premiul pentru debut – acordat întregii echipe – la Festivalul Comediei Româneşti. În rolurile principale: Răzvan Săvescu (Hatmanul Baltag), Vlad Ivanov (Comisul Stacan), Dorina Chiriac (Zulnia), Ada Navrot (Cucoana Arghiriţa), Dorin Niculescu, Mihail Ionescu, Alexandru Pop, Florin Petrini.
Câteva amintiri despre acest spectacol de referinţă al şcolii româneşti de teatru au fost depănate toamna trecută, în jurul unei mese rotunde (“De la piesa de teatru la musical. Contribuţii româneşti la istoria şi devenirea genului.”), în cadrul Festivalului Internaţional al Artelor Spectacolului Muzical “Viaţa e frumoasă!”, organizat de Teatrul Naţional de Operetă “Ion Dacian”. Printre participanţi: regizorul şi pedagogul Sanda Manu, actriţa Dorina Chiriac (“prea graţioasa şi nobila domnişoară Zulnia”) şi actorul Vlad Ivanov (“Eu sunt comisul Stacan, / Nici eu nu sunt bădăran…” ci“-n pivniţi pe vinuri căpitan”):
Sanda Manu: Anul meu cel mai norocos a fost când au intrat ei. Era o clasă plină de oameni talentaţi, cu doi asistenţi foarte buni, Florin Anton şi Gheorghe Visu. În anul trei, ne împărţim ce lucrăm: unul face Gorki, altul face o piesă modernă şi eu – Caragiale. Era obligatoriu, dar mie mi-a fost întotdeauna frică de Caragiale, şi am zis să fac ceva ce nu s-a mai făcut: „Hatmanul Baltag”. La şcoală aveam un profesor foarte bun, compozitorul Dan Ardelean, care avea multă răbdare cu noi. Am chemat distribuţia şi am început cu primul cântec: nişte vânători care se trezeau. Dormeau, apoi se trezeau: „Pune genunchiul aşa”, „Stai aşa”, Fă aşa”… Lucrăm, ne contrăm, după care studenţii au început să se plictisească, pentru că eu îl tot rugam pe Dan Ardelean să schimbe puţin muzica, să o adapteze. Dar explicaţiile mele erau aşa: „Încearcă s-o faci să sune ca şi cum aş alerga eu după tramvai.” El înţelegea. „Aici plouă, plouă, plouă cu… mazăre uscată.” Şi ploua cu mazărea uscată. Dar melodia rămânea Caudella. Pe urmă îi puneam să cânte. Dar doar le povesteam cum, pentru că eu nu puteam să cânt. Ei cântau şi eu ziceam: „Nu aşa!” Ţin minte că îi dădeam afară pe coridor, săracii… Am lucrat în şir. Vânătorii dormeau, apoi se trezeau, şeful lor se urca pe un practicabil (care era un castel), se spăla pe dinţi, iar restul cântau. După aceea, plecau la vânătoare. Am lucrat un semestru întreg. Frumos, cu răbdare. Colegii mei, asistenţii, au lucrat şi ei. La sfârşit, hai să vedem ce prezentăm la examen. Vedem un act de patruzeci de minute din Gorki, vedem piesa contemporană de jumătate de oră şi, la urmă, eu cu ai mei: trei minute şi douăzeci de secunde! Am lucrat trei luni, de patru ori pe săptămână, pentru trei minute şi douăzeci de secunde! Dar am ştiut cum facem piesa. Era ceva ce nu văzusem niciodată, nu făcusem niciodată – nici ei, nici eu – dar a fost un lucru desăvârşit. Apoi piesa a ieşit ca untul, veneau ideile… Dar i-am chinuit… Dorina, la un moment dat, trebuia să valseze ca o păsărică…
Dorina Chiriac: Mă punea de patruzeci de ori să urc o scară de zugrav, fără să mă ţin de nimic, până la ultima treaptă. Acolo, să mă agăţ cu două degeţele şi să ridic un picioruţ. Şi între timp cântam. Intram în aria clasică „Auroră mândră…” din urlete. Şi, la un moment dat, aria trecea pe modern: „În zadar orice vei zice…” Mă punea să urc de patruzeci de ori şi eu cădeam de fiecare dată de pe scara aceea. La examen, la spectacolul de la Casandra, nimeni nu înţelegea prin ce minune ajung eu pe o scară, care sigur avea un echilibru precar. De patruzeci de ori cădeam, de patruzeci de ori îmi spunea: „Ieşi şi mai intră o dată!” Şi trebuia să reiau de fiecare dată de la această frază muzicală: „În zadar orice vei zice…”, apoi fugeam. Şi de fiecare dată ma uitam la ea şi auzeam: „Ieşi!” Şi o luam de la capăt: „În zadar orice vei zice…” A ieşit până la urmă. Totul era ca o dantelă veche, lucrat foarte minuţios, cu precizie. Era un spectacol delicat, dar, în acelaşi timp, o comedie foarte bună. A durat atât, pentru că noi, practic, am făcut armata la repetiţii. Iar acum tratăm teatrul nemuzical ca pe teatrul muzical. Cu disciplina necesară, autodisciplina şi felul în care ai simţurile treze în permanenţă. În teatrul muzical, nu-mi permit, n-am când, n-am cum să-mi zboare mintea. Ori asta creează o dependenţă. Şi atunci o practici în orice. Aceea a fost o educaţie primită cu cleştele, cu lingura, vârâtă printre dinţi de Sanda Manu.
Vlad Ivanov: Toată munca pe care am depus-o atunci a fost extrem de grea, dură pentru noi la vârsta aceea. Erau momente fireşti de tensiune, ce se creau de-a lungul repetiţiilor, dar niciodată nu rămâneau aşa. Ţin minte că după o zi de muncă îngrozitoare, doamna Sanda Manu a plecat supărată pe mine. Eu stăteam îmbufnat în clasă şi, la un moment dat, un coleg îmi zice: „Vino repede în faţa facultăţii, că te cheamă Sanda Manu!” M-am dus, m-a aşezat în capătul unei alei şi mi-a spus: „Aleargă până la capătul aleii şi întoarce-te înapoi!” Am rămas blocat, dar n-am comentat, am alergat până acolo şi înapoi. Şi mă întreabă: „Te-ai uitat pe ce alee alergi?”. Era Aleea Baritonului. Am bufnit în râs. Ne-am sărutat şi am plecat.
Dorina Chiriac: Întotdeauna există tentaţia asta… Bagă frica în tine şi, atunci, ce faci?! Începi să execuţi. După care nu înţelegi de ce „trainer-ul” îţi spune că nu vrea să lucreze cu sclavi. Am asistat la lucruri dintr-astea. La un moment dat îţi pierzi minţile şi reperele şi începi să execuţi. Şi zice: „Nu! Stai puţin, frână acum! E foarte bun antrenamentul ăsta, că sari când zic eu, la comandă, dar acuma stai şi tu puţin şi vezi de ce. Dă-te niţel înapoi, uită-te.” Doar că, spre deosebire de teatrul „normal”, teatrul muzical nu se poate face fără un antrenament fizic şi vocal la sânge. Atunci chiar am făcut la sânge, ţin minte. M-am opus iniţial. Până am terminat facultatea m-am opus, deşi îmi spunea: „Eu încerc să fac actriţă din tine şi tu nu vrei!” Dar apoi, luând concursul la Teatrul de Comedie şi intrând în nişte spectacole, am ajuns să mă împrietenesc eu, în interiorul meu, cu Sanda Manu. Şi am descoperit că ştiu nişte lucruri faţă de alţii de vârsta mea. Ştiu unde să mă poziţionez în scenă, în funcţie de ce am de jucat, într-o situaţie anume. Ştiu cum să abordez lucrurile mai cu atenţie şi să fac asta destul de rapid, mai rapid decât alţii. Sa devin eficientă, datorită acestui tip de antrenament, pe care îl presupune nu numai musicalul, ci şi Commedia dell’Arte, la care noi am lucrat aproape doi ani. Iar acestea două merg împreună…
Sanda Manu: Musicalul are o lege specială: pentru interpret, e mai riguros decât proza. Proza, în secunda în care mi-am terminat replica şi începe partenerul, iar eu trebuie să iau un pahar în mână şi să beau, mă pot întreba în acel răstimp unde mi-am pus cheile, de exemplu. Dar la musical nu se poate. Specificul unei comedii muzicale nu este ca la Alecsandri. El are o dramă, conduce o acţiune şi, la un moment dat, acţiunea se opreşte, iar unul din personaje zice: „Vai, cât sunt de necăjită că am o fată de măritat…” Asta e o sintagmă, o frază, un adevăr. Nu merge acţiunea mai departe, ci se brodează pe ideea că „am o fată de măritat”. Şi se desfăşoară: cuplet, refren, cuplet, refren. A stat acţiunea, mergem mai departe cu povestea. În comedia muzicală, însă, conflictul, desfăşurarea, întâmplarea trebuie să se producă pe muzică. Ceea ce e mai greu şi pentru compozitor, şi pentru actor. Pentru interpret este teribil de greu: cere şi actorie, şi muzicalitate. Cred că din cauza asta eu continuu să spun că orice fel de actor, dacă nu e muzical (nu trebuie să cânte neapărat, dar dacă nu are ritm, şi nu simte muzica, şi nu intră pe timp orice s-ar întâmpla), nu poate juca nici teatru. Şi după şaizeci de ani de meserie, continuu să spun că teoria mea este valabilă. Eu cred că musicalul este un gen major, dar puţin preţuit la noi, puţin plătit la noi şi puţin educat la noi. Cred că educaţia pentru muzică şi pentru dans, la noi, în şcolile de teatru, trebuie să fie cel puţin ca în vremea studenţiei mele. Când erau profesori extraordinari şi pentru una şi pentru alta…
Print