Ana Ciontea: Pe scenă mă simt mult mai liberă decât în viaţă

A petrecut mulţi ani pe scenele din Franţa, iar apoi a revenit la Naţionalul bucureştean unde o puteţi vedea în „Livada de vişini”, în „Un duel”, pentru care a primit un premiu UNITER pentru cel mai bun rol secundar sau în „Avalanşa” pentru care este din nou nominalizată la cel mai bun rol secundar. În prezent se află în repetiţii cu „Macbeth”. După nenumărate roluri în teatru şi în televiziune – cine nu şi-o aminteşte în Ioana d’Arc?! –, Ana Ciontea a plecat în Franţa unde au urmat nenumărate roluri, Casandra în „Orestia” lui Silviu Purcărete, Marry în „Cântăreaţa cheală” în regia lui Tompa Gabor sau Titania şi Hippolita în „Visul unei nopţi de vară” tot în regia lui Silviu Purcărete. I s-a făcut dor de România şi s-a întors, aducând cu ea acel aer de femeie fragilă, în spatele căruia descoperi o stranietate tulburătoare şi o forţă la fel de tulburătoare. Despre locuri, oameni, despre teatru şi magia lui şi despre ea însăşi am stat de vorbă cu Ana Ciontea…

Cum aţi regăsit Bucureştiul, România, după ce aţi revenit din Franţa? Cum a fost reîntâlnirea?

Păstram legătura cu Bucureştiul şi cu România. De acolo mie mi se părea că se schimbă foarte multe lucruri în bine. Şi mă bucuram foarte mult. Dar una e când eşti departe şi alta când eşti în vâltoarea vieţii de Bucureşti… Legătura mea cu viaţa din România era prin familie, prieteni şi prin teatru. Şi uite că-mi vedeam prietenii mai des când veneam din Franţa decât îi văd de când m-am întors. Pentru că, aşa cum spuneam, te prinde vârtejul ăsta al vieţii de aici. Nu ştiu de ce noi, românii, nu reuşim să ne organizăm, orarele nu sunt respectate, oamenii muncesc de la o oră până la o oră nelimitată, nu există o pauză de masă… E o zăpăceală maximă peste tot care se manifestă şi când ai legătură cu instituţiile administrative, şi în organizarea de zi cu zi. Ai impresia că cineva mână din spate cu un bici şi toată lumea e cu răsuflarea tăiată să rezolve, nimeni n-are răbdare, într-o grabă continuă, cu ochii scoşi, fără linişte interioară. Aici e un ritm biciuit, poate chiar agresiv şi isteric, şi ai senzaţia că oamenii nu ştiu şi nu pot să se oprească şi să aibă câteva clipe de linişte pentru ei înşişi. Poate că vine din disperarea zilei de mâine, poate că vine din sărăcie, poate că vine din lipsa banilor, din multitudinea de probleme pe care le ai de rezolvat tot timpul. Sigur că e o viaţă grea, dar, sincer, eu lucrul ăsta l-am observat la oameni din diferite clase sociale, cu diferite niveluri de viaţă…

Şi de ce v-aţi întors de la Limoges?

Păi ca să trăim aici, în nebunia asta, să nu mai ştim de noi… Să ne aducem aminte cum e când începi ziua în stres şi o termini tot în stres… Nu mai am un răspuns acum. Poate că atunci, în primele luni când m-am întors, spuneam: „Doamne, ce dor mi-a fost, de limba română, să joc în româneşte… de teatru, de prieteni, de locurile copilăriei”. Pentru că există o depeizare şi o ciudăţenie a exilului la toată lumea, depinde cum eşti constituit. Eu, fiind sentimentală şi întoarsă spre trecut, de acolo vedeam o imagine foarte frumoasă. Mi-era dor de tot.

Şi imaginea frumoasă s-a destrămat…

Nu pot să spun că s-a destrămat, ci pot să spun altceva. Că am avut noroc că de când am venit lucrez întruna la teatru. Şi asta a schimbat accentul. Cunosc drumul de acasă până la teatru şi de la teatru până acasă. De departe lucrurile par altfel. Avem capacitatea asta noi, oamenii, să înfrumuseţăm ce ne lipseşte, ce e departe, ce ţine de trecut.

Cât de greu e să joci teatru în altă limbă? Se schimbă ceva în ritmurile interioare?

Am început cu „Orestia”, primul rol a fost Casandra. În „Trilogia” lui Andrei Şerban am fost iniţial distribuită şi pe rolul Casandra, dar n-am apucat să repet, pentru că repetam Electra. Există roluri care te urmăresc. Am jucat apoi Casandra în „Orestia” şi coincidenţa m-a surprins. Era extraordinar de bine rolul, dar nu se înţelegea nimic din ce spuneam, şi nu pentru că nu cunoşteam limba, ci pentru că emisia în limba franceză trebuia să corespundă cu ceea ce aveam eu de exprimat în interior. Că, de fapt, asta e problema. Problema la un actor nu se pune dacă el cunoaşte o limbă sau nu, ci cât de bine reuşeşte să transmită din viaţa lui interioară prin vorbe, într-o limbă străină. Se pot întâmpla două lucruri. Ori sentimentele tale sunt adevărate, dar nu reuşeşti să transmiţi prin vorbe exact ceea ce simţi, ori te ocupi de vorbe şi sună a recitare. Eu am privilegiat atunci, sub imperiul emoţiilor, adevărul personajelor şi Silviu (Purcărete, n.red.) a spus: „E foarte bine, dar nu se înţelege ce spui.” Şi atunci lucrul meu a fost să corelez cele două dimensiuni şi să fie amândouă la un nivel corespunzător.

Şi ritmul ăsta de care vorbeam mai devreme vi se pare că se răsfrânge în vreun fel în teatru?

Da. Nu e ca înainte. Surpriza a fost, când am revenit, după primul spectacol cu „Un duel”. În cinci minute nu mai era nimeni la cabină. Or, eu eram învăţată, aveam obiceiul ca după spectacol ori să ne reîntâlnim într-o cabină, ori să mergem undeva şi să discutăm ce-a fost. Nu fugeam aşa repede din teatru. N-am înţeles la început, după care am aflat că fiecare mai are ba un alt spectacol după ăsta, ba se duce la o filmare, ba e înnebunit că nu ştiu unde are de plecat dimineaţa… Actorii sunt prinşi în mai multe lucruri decât pe vremea noastră, deşi mi-aduc aminte că şi mie mi se întâmpla să merg la 8.00 la radio, la 10.00 la repetiţie, să am seara spectacol şi să merg şi noaptea la o filmare. Dar sigur că nu se pot compara perioadele, acum e mult mai frecventă această situaţie. Iar actorii sunt înnebuniţi – şi-i înţeleg – să şi trăiască din ceva… Nu pot să judec. În nici un fel. Îmi pare rău pentru climatul teatral. Pentru că goana asta nu-ţi mai dă timp, ca actor, să savurezi momentele plăcute, să revii asupra scenelor care nu ţi-au ieşit şi până la urmă să guşti ceva mai mult din meseria asta, pentru că aceste întâlniri şi discuţii de după spectacol sau de după repetiţie aveau şi au şi ele farmecul şi rostul lor. Te reîncarcă plăcut cu o anume energie şi îţi vindecă răni… Sunt foarte necesare, iar climatul de aici se naşte, din comunicare şi din „a fi împreună”. Teatrul nu se poate face dacă nu eşti împreună. Ceea ce se vede în spectacole. E foarte dificilă uneori comunicarea cu partenerii.

Asta se întâmpla şi la debutul dvs.?

Debutul meu a fost la Piatra Neamţ. Eu eram atât de entuziastă şi de tânără şi am nimerit exact la Piatra Neamţ… Am avut un noroc extraordinar. Fusesem deja acolo să joc „Gustul mierii”, unde am luat primul meu premiu de interpretare, şi când m-am dus în teatru deja mă cunoşteau pentru că mă văzuseră jucând. M-au primit extraordinar, am avut roluri şi acolo încă exista acel climat de Piatra Neamţ de care se ştie şi n-are rost să vă mai spun şi eu…

Şi cum v-aţi hotărât să daţi la teatru?

Mi se pare uşor ridicol să spun acum: „Eu de când eram mică voiam să mă fac actriţă”. Dar aşa e. Numai că toată treaba asta se întâmpla într-un sat din Munţii Apuseni, unde nu văzusem în viaţa mea un spectacol de teatru, aveam un aparat de radio la care ascultam absolut toate piesele de teatru radiofonic, cunoşteam vocile tuturor actorilor pe care îi auzeam… Iar la un moment dat am văzut eu în Bucureşti, când am venit la rudele mele, „Scrisoarea pierdută”. Am nimerit la Bulandra. Am nimerit foarte bine!

Şi aşa v-aţi hotărât?

Eram hotărâtă deja. Doar m-am bucurat… Teatrul mă făcea să visez. Să-mi închipui, să doresc să fiu şi eu în poveştile alea. Toate mă hrăneau. Eram o fetiţă dintr-un sat din Munţii Apuseni, care asculta teatru radiofonic şi vedea toate filmele care se aduceau la căminul cultural… Se rătăceau printre ele şi filme mari. Şi citeam din biblioteca preotului din sat tot ce prindeam.

Şi pe urmă aţi venit la Bucureşti şi-aţi dat examen?

Nu. La 12 ani m-am mutat de-acolo în oraşul Hunedoara, am făcut liceul acolo şi am început să fac teatru de amatori. Dorinţa exista şi pe urmă m-am preocupat să şi concretizez această dorinţă.

Ce s-a schimbat de-atunci în dvs? În felul cum gândiţi şi simţiţi despre teatru?

Credeam că nu se poate trăi fără teatru. Îmi imaginam că tot globul pământesc trebuie să meargă la teatru.

Şi acum nu mai credeţi?

Intri în realitatea vieţii. Energia asta creativă are şi ea graficul ei. În primii zece ani această energie m-a împins. După care iei contact obligatoriu cu meseria şi ţi se poate întâmpla să deplasezi accentul…

Spre ce?

Asta a fost şi este principala mea preocupare. Nu cumva să deplasez accentul de pe bucuria de a fi pe scenă spre altceva.

Altceva însemnând ce?

Meşteşug, orgoliu, dorinţa de succes… Cu asta am avut eu de lucru. Dacă am învăţat ceva legat de acea primă bucurie din adolescenţă, când am început să fac teatru de amatori, asta am învăţat: că acea bucurie trebuie să mi-o păstrez tot timpul, în orice condiţii. Este singurul lucru cert. Altceva nu poţi să controlezi în meseria asta. Asta îmi aparţine mie. Bucuria de a fi pe scenă.

Aşadar teatru faceţi pentru dvs sau pentru ceilalţi?

Şi pentru mine, şi pentru ceilalţi. Simt nevoia să dăruiesc… Un înţelept pe care-l cheamă Osho şi care a fost numit de Sunday Times printre cei 1000 de oameni creativi ai acestui secol spune aşa: „Fiecare avem în inimă un cântec de cântat şi un dans de dansat. Dansul este invizibil şi cântecul nu l-am auzit încă pentru că este ascuns în adâncul fiinţei noastre. Exprimarea lui înseamnă realizarea de sine”… Mă recunosc sută la sută aici. E ceea ce te împinge de fapt în toate momentele, şi în cele bune, şi în cele dificile. Iar în viaţa unui actor întotdeauna sunt. Pentru că niciodată nu ştii că un rol va ieşi bine. Începi de fiecare dată o experienţă nouă. Experienţa acumulată nu te ajută foarte mult. Sigur că premiile, cronicile bune nu sunt neplăcute, dar nu trebuie să fie scopul în sine. E necesar să fii şi lăudat, şi criticat. Problema e ca tu, actor, să ştii să gestionezi ambele situaţii, şi când eşti lăudat, şi când eşti criticat. Şi să nu deplasezi accentul. Să rămâi consecvent cu bucuria de a fi pe scenă. Nu e uşor după o critică foarte distructivă să urci seara pe scenă, dar, dacă ştii să ai obiectivele clare tu cu tine, ca actor, pentru rolurile tale şi munceşti bine la repetiţii, asta nu te zăpăceşte aşa de tare. Şi simţul umorului e foarte necesar în meseria noastră…

Aş vrea să vă întreb de statutul criticului şi al criticii, aşa cum l-aţi observat în Franţa şi la noi. Cât de diferit este?

Când am jucat „Cântăreaţa cheală” la Athenee Theatre Louis-Jouvet la Paris au scris toate ziarele importante. Şi s-a întâmplat aşa. Au fost şi cronici pozitive şi negative. Ciudat a fost că numărul de spectatori s-a mărit după cronicile negative. Şi am stat de vorbă cu anumiţi spectatori, pentru că este obiceiul ca după spectacol publicul să rămână în hol la un pahar de vin. Se întâmplă să te întâlneşti cu ei şi poţi avea discuţii. Foarte mulţi ne-au spus că tocmai cronicile negative le-au stârnit o curiozitate imensă şi au vrut să-şi facă propria lor părere. Ăsta a fost un fenomen care m-a uimit foarte tare.

Dar ce-mi spuneţi arată că acolo oamenii citesc cronică şi în funcţie de ea vin la teatru. Credeţi că în România se întâmplă asta? Are critica aceeaşi influenţă?

Nu ştiu câtă importanţă mai are aici, din păcate. Doar pentru o anume categorie foarte restrânsă. Eu am citit cronică atunci când m-am întors, pentru că am vrut să văd cum se scrie, ce se scrie, ce se întâmplă… Ele sunt amestecate. Unele sunt foarte interesante, altele povestesc piesa, altele chiar vorbesc despre fenomen…

Ce vă deranjează cel mai tare la noi la sistemul teatral. Sau ce-aţi schimba?

Sunt multe lucruri de schimbat… Ce-mi place e că aici vine lumea la teatru, acolo e o problemă să aduci oamenii la teatru. Aici, orice producţie începi, ştii că vei avea spectatori. Sigur că sunt multe lucruri de discutat. În primul rând condiţia materială, care poate fi esenţială. Goana după câştig, ca să poţi să trăieşti. Actorii tineri sunt foarte prost plătiţi. Iar ritmul de lucru la teatru este foarte susţinut, sunt multe spectacole, se lucrează mult…

Şi asta afectează calitatea spectacolului?

Nu pot să emit teoria că, dacă ar fi bani foarte mulţi, calitatea actului artistic ar creşte. În teatru vorbim de pasiune, de creativitate, de imaginaţie, de dorinţă de a crea. Nu s-a inventat unitatea de măsură pentru actul artistic. Dar pentru câtă muncă şi pentru câtă pasiune depun oamenii de teatru, sigur că ar trebui să fie plătiţi pe măsură. Despre asta e vorba. Să fie securizaţi din punctul ăsta de vedere. Şi cu siguranţă ar fi altă linişte şi altă pace.

Vă e frică de ceva când sunteţi pe scenă?

Nu. Mie îmi place pe scenă. Mă simt mult mai bine decât în viaţă, mult mai în siguranţă, mult mai liberă.

Care e lucrul cel mai important pe care l-aţi descoperit despre dvs prin teatru?

Teatrul poate să-ţi dea foarte mult curaj să mergi mai departe în teatru şi în viaţă. E o magie acolo. Cred că am descoperit adevărul şi simplitatea vieţii, care cred eu că e o calitate uluitoare, dacă o simţi şi o trăieşti.

Aţi spus că v-a dat curajul să mergeţi mai departe. Înseamnă că aţi vrut să vă opriţi?

De câte ori nu-ţi iese o scenă îţi spui că mai bine te laşi. Dar, dacă ai început în meseria asta, nu prea poţi s-o părăseşti. E o legătură foarte ciudată. E o anume dependenţă. Îţi intră în sânge.

Şi ce e teatrul pentru dvs?

Plăcerea de a pleca în fiecare zi la repetiţie, la spectacol, de a face ceva cu tine,  de a căuta, de a descoperi şi a oferi. Plăcerea de a te juca.

Ce căutaţi la un regizor?

Să-mi dea încredere. Să simt că are încredere în mine şi că el crede despre mine că pot să realizez foarte bine rolul.

Şi la un text? Aveţi războaie sau poveşti de dragoste la prima vedere?

Sunt nişte intuiţii. Dar nu fac parte dintre actorii care ştiu rolul dinainte. Şi nu fac parte dintre actorii care ştiu dinainte că rolul ăsta va fi extraordinar sau foarte dificil. Muncesc zi de zi, pun cărămidă cu cărămidă, construiesc, deconstruiesc şi merg înainte…

Şi când ştiţi că e gata?

Păi nu prea ştiu. E o anume senzaţie, o bucurie. Dar, în general, nu eşti gata înaintea premierei.

Şi la premieră e gata?

E reflexia calităţii muncii de pe parcursul repetiţiilor. Şi mie îmi place să muncesc foarte, foarte minuţios.

Şi atunci cât contează intuiţia şi cât munca în sine, meşteşugul?

Amândouă. Meşteşugul trebuie să te ajute să-ţi construieşti rolul. Dar intuiţiile pe care le ai îţi dau aripile rolului. Eu nu prea ştiu să lucrez tehnic. Lucrez întotdeauna, cum se spune la noi, „la cald”. Mă implic şi încerc să descopăr. Îmi este foarte dificil dacă sunt obligată să lucrez tehnic. Nu sunt în largul meu.

Care sunt cele mai importante întâlniri cu roluri, cu oameni?

Primul este „Gustul mierii”, când am debutat. Cu Ion Cojar şi dna Adriana Marina Popovici. Foarte ciudat: eu nu sunt foarte legată de roluri.

Şi de ce vă legaţi?

De povestea fiecărui spectacol. Sunt preocupată foarte tare de ziua în care am spectacol şi trebuie să joc şi să fiu în acel moment aşa cum aş dori eu. Ăsta e nucleul cel mai important: „Aici şi acum”. Inspiraţia la oră fixă.

Şi există?

Lupta este pentru asta… Asta e ceea ce mă preocupă. Să nu laşi să treacă un spectacol şi să ai regretul că nu ai făcut tot ce ţine de tine în acea seară. Serile mai puţin inspirate îmi lasă un gust groaznic. Şi fac toate eforturile să nu se întâmple. Sunt ca întâlnirile de dragoste ratate. Sentimentele sunt complexe. Şi de ruşine, şi de ciudă, şi de îndoială, şi de neîncredere…

Dacă ar fi schimbaţi ceva în traseul dvs de până acum…

Aş potenţa momentele plăcute. Le-aş ridica vibraţia energetică. Sunt momentele cu care rămâi de fapt. E singurul lucru care contează.

Print

Un Comentariu

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.